Editorial Bunul simţ, declarat dispărut în spitalele din Constanţa

„- Azi ai mai găsit vreun gândac?“, întreb, cu sufletul la gură.
„- Nu, nu. De când l-am dat jos pe cel din pat, nu am mai văzut niciunul.“
 
Am multe amintiri din spitale. Rămân întipărite în alb-negru, sepia. Le dau resize după cum îşi fac intrarea altele. Printre ele, şi-au făcut loc imagini şi cu cel mai frumos om din viaţa mea, mama, cel mai nobil cuvânt pe care îl cunosc.
 
Ştii, trebuie să ajung neapărat la poliţie. Problemă serioasă am. Trebuie să declar pe cineva dispărut. L-am căutat în două spitale din judeţul ăsta şi nu, nu am dat de el.
Bun simţ, răspunde! Unde eşti?
Este o formă de supravieţuire, îţi spui. Ele, pentru că în general sunt femei, trebuie să îmbrăţişeze o atitudine dură, pentru a putea trece peste grozăviile pe care le văd şi sunetele de durere pe care le aud. O atitudine mai rece, pentru a nu se lăsa copleşite de necazurile celorlalţi şi, într-un final, pentru a trăi o viaţă normală şi a aduce un zâmbet acasă. Nu din răutate, nu. Nici din neglijenţă, nici. „Fii atentă“, îi spune bătrânei, „dacă te mai caci pe tine“, şi ridică uşor tonul, „aşa rămâi!“ Hai, lasă-mă! Serios? Serios? Stai, stai că m-am prins! Nu a băgat mâna adânc în buzunar... Ce-am nimerit-o pe asta!
 
Oricât de dureroasă ar fi, schimbarea este inevitabilă, iar adaptarea, necesară. Dar ce înseamnă adaptare în spital? În primul rând, trebuie să vii cu reviste şi cărţi. Dar nuuu, nu ca să le citeşti. Citeşti acasă. Aici îţi trebuie ceva cu cotor tare, dur. Doar trebuie să nimereşti gândacul care, probabil, vrea să ajungă la mâncarea ta din prima, nu? Cartea e bună pentru perete, iar revista, păi p-aia o faci rotocol şi o foloseşti pentru gândacii din pat. Încă nu m-am prins care e varianta cea mai bună pentru cei din sertare. Să-i prinzi într-un pahar?
 
Şapte paturi şi trei dulăpioare într-o singură cameră de spital. Eu, de fel, nu stau bine cu matematica. Să mă gândesc. Şapte şi trei? Chiar nu dă bine. Ei, te adaptezi. Să nu îţi aducă familia de mâncare, unde să o ţii? Ce, doar pentru că eşti bolnav şi nu suporţi mirosul de mâncare amestecat cu cel de spital, crezi că poţi să strâmbi din nas la o ciorbă cu peşte? E făcută cu drag în spital. A! Îmbracă-te şi cu toate hainele pe care le ai. Nuu, nu poţi să le pui sub pat, nu ştii, acolo îşi ascund femeile cu fuste colorate şi păr împletit sacoşele cu marfă. Shh! E secret! Să n-audă gardienii. Rămâne vorba-ntre noi, e un adevărat mall acolo. Ciorăpei, şosetuţe, papucei şi halate. Şi au şi ceva de sezon - pilote! Că tot vine iarna. Nu vă mai zic de preţuri, excepţionale! Duminica nu prea le găsiţi, îşi iau şi ele liber.
 
Mai trebuie să te adaptezi şi lipsei de experienţă a infirmierelor. Ce, dacă sunt la început, chiar trebuie să fie supravegheate de cineva? O să trec peste lipsa medicamentelor; serios acum, cine are nevoie de medicamente în spital? Scoţi banul şi îţi iei o branulă, o vitamină, una-alta. Şi stai liniştit, nu le încurci între ele. O să primeşti un bileţel cu tot ce ai de cumpărat. Mi-a trecut un gând: oare lipsa medicamentelor duce la condiţii precare de tratament?
 
O formă de supravieţuire, îmi repet. Dar cumva, asta nu mai e de ajuns.