Editorial Bullying-ul, ca stil de viață în România

• Ne uităm mirați la copiii cu porniri suicidale, în timp ce închidem ochii la violențele din jurul nostru. Autoritățile spun că este „o joacă”. Amuzant? Deloc.

Ne trăim viața de zi cu zi într-o tensiune continuă. Alergăm în toate direcțiile încercând să rezolvăm tot mai multe probleme sperând totodată că următoarea zi va fi una mai puțin încărcată. Numai că, din nefericire, ne lovim de persoane recalcitrante – pe la ghișee, prin magazine, supermarketuri, trafic etc. Unele doar îți aruncă o privire neprietenoasă și-ți murmură printre dinți, în timp ce alții ridică tonul amenințător, mai să te apuce de guler.

Mai pe scurt, ne lovim de bullying la toate colțurile.

Ceea ce n-am luat în calcul este faptul că mulți din cei cu comportament agresiv au copii și le prezintă partea amuzantă a bullying-ului. Să ne amintim puțin de mesele cu prietenii la care se depănau amintiri din școala generală sau din liceu. Mereu era cineva care să povestească „grozăviile” la care participa, dar și cum a scăpat cu basma curată – „L-am prins și i-am tras o mamă de bătaie... E, ce să ne facă profesorii? Eram copii!”. În schimb, nu am auzit pe nimeni să se întrebe – „Oare omul acela mai este ok? Nici nu știu ce-am avut cu sărmanul om. Poate că ne-am încăierat pentru că l-am provocat”. Aceasta este marea problemă. Absolut toți povestitorii se laudă cu „victoriile” din scandaluri, nu și cu loviturile încasate. Copiii din jurul lor trăiesc cu impresia că au în față un supererou, iar asta le poate da curajul să-și maltrateze colegii.

Realitatea distorsionată este prezentată copilului ca lucru normal, iar pe termen lung, în combinație cu educația precară poate avea efecte catastrofale asupra celor din jur. Recent, un elev de clasa a VI-a s-a aruncat de la etajul I al școlii în care învață, sătul de bătăile și umilințele colegilor. Aceștia chiar l-au și îndemnat să sară. Șocant este că, pe lângă lipsa de compasiune a copiilor, cazul a fost tratat de Inspectorul general drept „o joacă”. Treaba aceasta îmi amintește de replicile celor din jur, când victima unui act de violență era întrebată de ce plânge – „Dintr-atât plângi?! Da' ce ți-a făcut așa grav?!”, sau chiar când era luată peste picior – „Plângi ca un prost”.

Din păcate, da, unii copii au motive să plângă și este de preferat să se întâmple asta, decât să acumuleze frustrări și să-și dorească sfârșitul. O „joacă” similară cu cea din București, s-a petrecut în Statele Unite ale Americii. Un alt copil în vârstă de 8 ani din Ohio s-a sinucis, în urmă cu patru zile, din aceeași cauză. S-a ajuns atât de departe încât, la un liceu din Timișoara, o adolescentă cu nevoi speciale a fost filmată în timp ce era bătută și trasă de păr de colegii de clasă.

Acest tip de comportament este des întâlnit în rândul copiilor de vârstă școlară și este considerat, la nivel internațional, unul dintre factorii de risc fundamentali pentru sănătatea mintală a copiilor și adolescenților, spun psihologii. Drept urmare, în pauză, unul din patru copii este victima bullying-ului, iar nouă din zece cazuri de acest fel se petrec chiar la școală.

Micii agresori nu se opresc aici. Tot ei vor fi cei care vor abuza de statutul lor la locul de muncă, își pot abuza familia și pot comite alte infracțiuni. Și ne întoarcem de unde am început, de la împins bătrânii prin piețe pentru că „nu se mișcă mai repede”, până la înjurăturile din trafic sau luptele de stradă pentru un loc de parcare.

La mese, ei vor fi cei care vor povesti cu mândrie ceea ce ei au auzit cândva la alții, în timp ce alții își duc traiul cu personalitatea ciuntită de violența celor din jur și de indiferența autorităților. În România, bullying-ul rămâne încă la stadiul de glumă. Agresorii sunt priviți cu admirație, iar victimele nu sunt văzute ca persoane ce au suferit un abuz emoțional, ci doar ca oameni lipsiți de simțul umorului.

O joacă de copii...