Incredibila suferinţă a unui fost deţinut politic, din Constanţa, sub regimul lui Ficior „Am văzut oameni murind şi un evadat pus în lanţuri şi snopit în bătaie” (document)

Cotidianul ZIUA de Constanţa vi-l  prezintă astăzi pe torţionarul Ion Ficior, aşa cum a fost el perceput de deţinuţii politici. Mirel Stănescu, cunoscut deţinut politic, care din anul 1991 a încercat să scoată la lumină atrocităţile comise de comunişti, realizând primul inventar al morţilor de la Canal, a acceptat provocarea, lansată de cotidianul nostru, de a constitui profilul lui Ion Ficior, cel de-al doilea torţionar identificat de autorităţi. În interviul realizat de cotidianul ZIUA de Constanţa, Mirel Stănescu face o serie de dezvăluiri şocante cu privire la tratamentul inuman aplicat deţinuţilor de torţionarul Ion Ficior, dar şi de alte slugi ale regimului comunist.

Constănţeanul era în clasa a X-a când a fost arestat, fiind găsit vinovat de „ostilitate faţă de regimul democrat-popular”.

Mirel Stănescu susţine astăzi, la 56 de ani distanţă, că cele mai dureroase amintiri din anii de detenţie provin din lagărul de muncă de la Periprava (Tulcea), unde l-a cunoscut pe temutul Ion Ficior, pe care îl cunoştea sub numele de Ion Fecioru.  
 
Reporter: Cum aţi ajuns la închisoare? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „În anul 1957 eram în clasa a X-a la Liceul Mihai Eminescu, atunci îi zicea Ana Ipătescu. Într-un cerc de colegi am discutat că ascult un post de radio străin. Tatăl meu era radiofonist. La vremea aceea erau mai puţine aparate de radio. Le-am spus colegilor că ascult Vocea Americii, posturi străine, că urăsc comunismul, că aş vrea să plec din ţară. Unul dintre colegi m-a spus tatălui său, care avea o funcţie importantă ori la Casa Albă, ori la Securitate. În dimineaţa zilei de 13 august 1957, eram cu cărţile pe masă. La ora 06.00 bate mama în geam şi îmi spune că mă căută doi inşi la poartă. Am deschis şi eu mirat, eram îmbrăcat sumar, era cald, era vară. Cei doi intră în casă, încep să-mi caute cărţile din bibliotecă, că aveam anumite cărţi. Pe vremea aceea se citeau aşa-numitele doxuri. Se citeau pe sub mână, erau interzise. Nişte romane de aventură erau atunci. Şi unul dintre ei a luat doxurile acelea în mână, dându-le apoi celălalt, spunând «Ia uite ce citeşte! Literatură decadentă!». S-au mai uitat prin bibliotecă, după care mi-au zis «Îmbracă-te şi mergi cu noi!». M-am îmbrăcat. Pe o altă stradă, lăturalnică, era o maşină, care aştepta acolo, şi m-au dus la Securitatea de pe Bulevardul Mamaia. Securitatea tocmai ce se construia, încă nu era complet gata, încă se lucra la ea, la ultimele finisaje. M-au băgat undeva înăuntru şi m-au ţinut o vreme acolo. Mi-au făcut o percheziţie amănunţită, şireturile şi cureaua mi-au fost scoase, m-au legat la ochi şi m-au dus într-o cameră, într-o celulă. M-au băgat în cameră cu administratorul Casei Italiene de pe Bulevardul Mamaia. Ugolino Bratezi îl chema. Casa Italiană era o pensiune unde pe timpuri se făcea italiană şi religie catolică. Am stat în anchetă la Securitatea de pe Bulevardul Mamaia trei luni. Ugolino Bratezi îmi spunea că «Dacă ai să scapi. Dumneata eşti copil nu-ţi face nimic (aveam 16 ani jumate). Dacă scapi, te duci la fata mea (el avea o fată care era la Casa Italiană încă) şi vezi că am ascuns noi acolo, am băgat într-o ladă la subsol, mai multe crucifixe din mahon cu Iisus Hristos, din argint, destul de mari şi, îi spui să-ţi dea şi dumitale unul». Nu am scăpat aşa uşor. După toată detenţia nu am avut cum să intru în posesia crucifixului. Puţin ştiu că Casa Italiană a fost inaugurată în anul 1937 de Benito Mussolini”.
 
Reporter: Care a fost acuzaţia care vi s-a adus? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Am fost acuzat de ostilitate faţă de regimul democraţiei populare şi de acte preparatorii de a pleca din ţară. Mi-am dat seama că totul mi se trage de la ceea ce am vorbit la şcoală. Am văzut declaraţiile martorilor, care mi-au întărit această convingere”.
 
Reporter: De la Securitatea din Constanţa unde aţi fost dus? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „De la Securitatea din Constanţa am ajuns la Jilava, în iarna anilor 1957-1958, o iarnă cumplită. Acolo am luat prima bătaie de la o femeie gardian. Trebuia să mergem în pas alergător pe aleea de intrare în Fortul 13 Jilava. Şi era un cordon de securişti, între care şi femei intercalate, care ne ordona să grăbim pasul. Toţi aveau câte un baston în mână şi trebuia să mergem în pas alergător şi m-am trezit cu un baston în spate de la o femeie gardian, care mi-a zis: «Ce te uiţi la mine, mă banditule! Înseamnă că nu ai făcut puşcărie dacă nu ai mâncat bătaie!». Eram destul de subţire îmbrăcaţi. Ne-au ţinut câteva ore la poartă. Îngheţasem bocnă şi am fost cazaţi în nişte celule de pământ reci, fără lumină, mici de 2 metri/1metru. Jilava este una dintre cele mai cumplite închisori prin care am trecut. De două ori am fost acolo. Jilava era închisoare de tranzit. M-am îmbolnăvit acolo. Regimul era cumplit. Primeai o cană cu 100 grame de apă, cu aia te spălai, atâta puteai să şi bei. Apa era raţionalizată. Exista un hârdău pentru apă, altul pentru fecale. În iarna aceea, era o sobă de lemn care fumega, iar căldura era aproape inexistentă. Stăteam câte doi în pat şi ne încălzeam unul pe altul. În camere erau câte trei paturi suprapuse şi pături uzate şi mizerabile. Mâncarea era infectă, nici nu vreau să-mi amintesc. Zeamă de arpacaş, varză alterată.
Vreo două luni cred că am stat acolo, la Jilava, în tranzit. Apoi am mers la Cluj. Aici era un penitenciar de minori politici. Am dus-o relativ bine la Cluj. Erau mulţi unguri, cu evenimentele din Ungaria. În anul 1956 a fost o revoluţie în Ungaria. Munceau foarte mai mulţi unguri, jumătate dintre minorii ăştia politici erau unguri. Am dus-o puţin mai bine. Însă, foarte puţin a durat acolo pentru că s-a desfiinţat închisoarea şi am ajuns la Ocnele Mari. Acolo, o închisoare cumplită, groaznică. Foarte grea închisoarea la Ocnele Mari. Aici am făcut majoratul. Apoi am trecut din nou prin Jilava, care era închisoare de tranzit şi de la Jilava am ajuns la Gherla. Când am ajuns aici, tocmai ce avusese loc o revoltă condusă de Paul Goma. Erau urme de gloanţe şi de sânge, geamurile erau astupate. Comandant era Goiciu. La Gherla l-am întâlnit pe locotenentul Istrate, care bătea de sărea sângele. Ce să vă zic, un regim cumplit. Plimbarea zilnică dura un sfert de oră. Eram băgaţi în nişte ţarcuri în care trebuia să mergem cu capul aplecat. Într-o zi am găsit un blacheu, m-am aplecat în ţarcul ăsta şi am luat blacheul şi l-am băgat în zeghe. M-a văzut gardianul de sus şi i-a spus celui de jos. Acesta din urmă m-a perchiziţionat. Nu aveai voie cu nimic metalic, nici ac, absolut nimic. Se făceau percheziţii inopinate. Îmi găseşte blacheul ăsta şi mă întreabă «Ce-i cu ăsta aici?», îi răspund «L-am găsit, domn sergent!». Mi-a făcut raport şi m-a condamnat la şapte zile de izolare. Două zile primeam doar apă şi a treia zi, o porţie de mâncare. Am venit vânăt de acolo, îngheţat, amărât. Era un spirit de solidaritate între colegi. Venea câte unul nenorocit de la izolare, rupeau din puţinul lor şi îl ajutau pe cel care suferea.

Mă întrebaţi de ce am luat acel blacheu? Temniţele comuniste au fost pentru cei care erau mai puţin instruiţi adevărate facultăţi. Acolo se învăţau limbi străine de la profesorii închişi, acolo se făcea istorie. Asta în secret, în linişte, în taină, pe ascuns. Ca să putem învăţa anumite cuvinte, le scriam pe talpa de la pantof cu DTT. Cu puţin săpun se ungea talpa bocancului, se ungea cu varul de pe perete sau cu DTT şi cu un ac se scria. Unii sculptau în bucăţelele de os, care se găseau în mâncare, cruciuliţe minuscule.
Erau condiţii inumane. Era un cerc mare, cu sectoare de cerc înăuntru, şi în fiecare sector intra câte o cameră pentru plimbare şi eram supravegheaţi din mijloc de o turelă mare. Un securist urmărea de sus camerele şi altul conducea fiecare cameră la ţarcul respectiv. Una intra, alta ieşea, ca să nu te vezi o cameră cu alta. Camerele erau cam de vreo 12 inşi la Gherlă. După revolta lui Paul Goma regimul se înăsprise. Bătaia era la ordinea zilei. Singura posibilitate de a comunica era un Morse adaptat la condiţiile de acolo. Erau nişte ţevi de calorifer, care erau îngheţate, dar totuşi existau, deşi nu au funcţionat niciodată. În ţevi sau în zid se bătea Morse. Linia era adaptată cu două bătăi scurte, una după alta. Însă era o vânătoare continuă. Gardienii ne vânau şi noi eram atenţi să nu fim prinşi.
Pe perioada cât am stat în detenţie, mama îmi făcea slujbă la biserică. Nu avea nicio veste despre mine, credea că am murit. Nici scrisoare, nici pachet, nici vorbitor. Toate ne erau interzise. De relaţia cu exteriorul beneficiau, în schimb, cei de drept comun, criminalii, violatorii, hoţii, nu şi deţinuţii politici.      
De la Gherla, în primăvara anului 1959, ni s-au dat hainele cu care venisem de acasă, care se aflau într-o magazine, şi ne-au băgat în vagoane-dubă de CFR, astupate. De la Gherla am ajuns la Tulcea, iar de la Tulcea am plecat cu şlepul la Periprava”.      
 
Reporter: Când l-aţi cunoscut pe torţionarul Ion Ficior (în ce context) şi ce impresie v-a lăsat acesta? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Periprava este pe braţul Chilia, vizavi de Vâlcov, foarte aproape de Sulina. Este pădurea Letea în apropiere. Eu am fost dus în lagărul Periprava Grindu. Era un lagăr de 500 de deţinuţi, iar toţi de aici eram închişi din motive politice. Am fost repartizaţi pe brigăzi, cam 40 de inşi într-o brigadă. Eu am fost în brigada a II-a, îl avem brigadier I pe Cocheci T. Ioan. Brigadierii, au mai fost şi cozi de topor printre noi. Ăsta, Cocheci, fusese şoferul unui prim-secretar din Oltenia. L-am găsit în cartea Testamentul din Morgă a lui Remus Radina.

Fecioru a venit şi ne-a făcut prima dată un instructaj, o prezentare a regulilor de disciplină şi de comportament. Ne-a spus că trebuie să muncim, acesta a fost momentul când l-am cunoscut pe Fecioru. Condiţiile din lagăr? Fiecare brigadă avea câte o baracă, nu exista toaletă. Toaleta era o groapă de 3 metri/6 metri cu nişte traverse din scândură mari şi acolo îţi făceai necesităţile, vară-iarnă, în aer liber. Acolo mergea toată lumea. Munceam de la 5 dimineaţa până se însera. La 5 dimineaţa era trezirea, la 6 ieşeam pe poartă.
Într-o dimineaţa, când se făcea careul - ne numărau toată ziua - mi-a aduc aminte că a venit Fecioru, nu ştiu ce făcuse unul de acolo, şi i-a dat acestuia un pumn în plină figură. L-a umplut de sânge. Îmi amintesc că Fecioru umbla călare. Erau două lagăre acolo – Periprava Centru şi Periprava Grindu - cu distanţe mari între ele. Umbla ori în caleaşcă, ori călare şi inspira tuturor teamă. Noi îl ştiam acolo de Fecioru, nu de Ficior, dar nu ştiam noi prea multe. Gardienii de acolo era nişte analfabeţi, nişte lipoveni din zonă de acolo. Mi-a aduc aminte când te chemau la grefă să mai completezi nişte date, îţi citeau numele, scris cu litere de tipar, de pe o foaie mare. Majoritatea erau analfabeţi. Îmi amintesc că m-a chemat odată un sergent şi silabisea acolo «Stă.. Stă... Stă..» şi eu eram în preajmă şi am zis «Stănescu, domnu' sergent». «Mişcă mă mai repede!», s-a repezit la mine”.  
 
Reporter: Cum îi tortura pe deţinuţi Ion Ficior? Avea vreo metodă preferată? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Personal am văzut trei oameni murind. Unul pe câmp, pe care l-am adus noi pe braţe în lagăr, şi doi la infirmerie. Unul dintre cei care au murit la infirmerie suferea de icter. Am evitat să am de-a face personal cu Fecioru. Te fereşti cât poţi. Pe perioada mandatului său a evadat Mişu Simion, care trăieşte în Bucureşti. A stat o săptămână ascuns în pădurea Letea. La momentul evadării, ne-au pus pe toţi pe burtă, ne-au numărat de nu ştiu câte ori, au tras cu rachetele. A venit Fecioru, a venit toată lumea. Am întrerupt munca şi ne-au dus în lagăr. Au înconjurat pădurea Letea cu câinii şi l-au găsit după o săptămână de căutări, l-au pus în lanţuri, l-au snopit în bătaie şi l-au dus la Aiud. Era crud, bătea. Era un regim de teroare. Ne umilea la maxim. Ne spunea un alt gardian de acolo, un lipovean, unul înalt, Furnică îl chema, nu am să-l uit. Spunea «Băi bandiţilor, dacă scăpaţi de aici şi întâlniţi pe stradă un cadru să scoateţi căciula din cap, să vă aplecaţi până la pământ şi să salutaţi, bă!»”. 
Eram spuşi la o reală umilire. Se bea apă direct din Dunăre şi apă mizerabilă. A dat o dizenterie peste noi acolo. Şi coloanele în marş, către lagăr, nu se puteau opri pentru necesităţi şi făceau pe ei, din mers. Vă daţi seama la ce degradare umană am fost supuşi. 
Erau instruiţi să ne urască, ne numeau duşmanii poporului. 

Muncile erau cumplite. Lucram câte 12 ore pe zi. Până şi militarii în termen erau instruiţi să ne urască şi ne ziceau «Nu degeaba ne spun ăştia că sunteţi duşmanii noştri». Duşmanii poporului, aşa eram categorisiţi - duşmanii poporului. 
În ceea ce priveşte condiţiile de muncă, lagărul de la Periprava a fost cumplit. Mâncam zeamă de gogonele, de arpacaş. Dacă se dădeau câteva boabe de fasole era sărbătoare. Erau trei mese. Dimineaţa ne dădea un orz prăjit cu o felie de pâine şi puţină slănină sau marmeladă. La prânz veneau pe câmp şi ne aduceau o mâncare mizerabilă - o zeamă de arpacaş, o zeamă de cartofi şi, mai rar, zeamă de varză, de gogonele, de murături. Primeam resturi de la abatoare. Şi seara la fel. Era o mâncare leşinată. Eram vai de capul nostru. Fără pachet, fără vorbitor, fără scrisori de acasă. Militarii mâncau sperat, altă mâncare”.
 
Povestiţi-ne cea mai neagră zi din viaţa de deţinut pe care aţi trăit-o în perioada mandatului lui Ion Ficior. Care a fost cea mai atroce tortură la care aţi fost supus sau cu care aţi fost ameninţat şi de ce? Cu ce aţi „greşit”? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Eram trimişi pe diferite tarlale ca să tăiem stuful. Aveam câte două rânduri şi cu târpanele, nişte seceri speciale, tăiam stuful. Aveam normă. Munceam toată ziua. Era foarte greu. Nu aveam nici 19 ani împliniţi şi eram neobişnuit cu munca asta. Erau militari de la securitate, care asigurau perimetrul de pază al fiecărei brigăzi. Brigăzile erau uneori la distanţe mari şi la 10 kilometri distanţă se aflau unele. Brigăzile cu condamnări mai mici erau trimise mai departe, alea cu condamnări mai mari erau cu tarlalele mai aproape de lagăr, fiindcă le era frică de evadare. Într-una din zile, gardianul, un lipovean din zonă, care controla perimetrul de pază, adică militar reangajat, controla militarii ăştia care asigurau perimetrul de pază, îmi găseşte un stuf netăiat. Gardianul ăsta umbla cu un băţ în mână şi vede un stuf care nu cădea, era netăiat pe rândul meu. Îl cheamă pe brigadier, Cocheci, şi îl întreabă al cui e rândul ăsta. În grabă, repede, am scăpat un fir netăiat. «Stănescu, ia vino încoace!”. Ce-i cu stuful ăsta aici? Mi-a scăpat, domn sergent! Arde-l, domn brigadier!». Şi brigadierul ăsta avea şi el un băţ în mână. Îmi dă mai întâi un băţ în spate. Am dat să tai stuful şi îmi zice «Nu-l tăia. Îl rupi cu dinţii!». Şi mă pune şi rup cu dinţii stuful”.
 
Reporter: Cum credeţi că ar trebui să plătească Ion Ficior pentru atrocităţile comise în regimul comunist? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Dacă l-aş întâlni pe Fecioru pe stradă, m-aş apleca, cum ne spunea gardianul de care v-am pomenit, până la pământ, aş scoate căciula şi aş spune «Aţi slujit un sistem criminal, domnule colonel! Aţi fost sluga unui sistem criminal la care aţi slujit cu exces de zel». Dacă are puţină conştiinţă, nu ştiu dacă îi vreau răul, să se ducă la un preot să se spovedească sincer şi să-şi mărturisească toate păcatele şi să-i dea un canon preotul respectiv pe care să-l îndeplinească. Iar dacă nu crede în Dumnezeu, să-l pedepsească legea după faptele pe care le-a făcut”.
 
Reporter: I-aţi accepta vreodată scuzele torţionarului Ion Ficior? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Dacă regretă sincer faptele pe care le-a făcut, i-aş accepta scuzele”.
 
Reporter: Aţi crezut că veţi ajunge ziua în care veţi fi eliberat? Cu ce gând aţi părăsit lagărul?  
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „În august 1960 am fost eliberat. Mi-am completat şcoala la seral. Toată viaţa am trăit cu stigmatul ăsta, al deţinutului politic, şi la serviciu şi peste tot m-a urmărit”.
 
Reporter: Cum aţi reuşit să rezistaţi în lagăr? V-aţi întrebat de ce mi se întâmplă tocmai mie toate acestea? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Speranţa şi credinţa în Dumnezeu ne-a făcut să rezistăm. Dumnezeu ne-a fost rezistenţa şi speranţa şi în El am crezut tot timpul”.
 
Reporter: V-aţi gândit vreodată cum ar fi fost omul Mirel Stănescu dacă nu ar fi fost închis în lagărele de concentrare? 
Mirel Stănescu, fost deţinut politic: „Profesional am fost foarte apreciat. Am fost metrolog la Întreprinderea Mecanică Navală. Mi-am văzut de treaba mea. Însă m-am simţit stigmatizat. Am avut şi la întreprindere nişte probleme. S-a găsit la un moment dat, într-o magazie unde se păstrau materialele de propagandă, un înscris anticomunist pe o lozincă cu care se defila de 1 Mai. M-au ţinut atunci în interogări, la întreprindere, de la 10 dimineaţa. M-au pus să scriu cu mâna dreaptă, cu mâna stângă, ca să vadă dacă e scrisul meu pe acel material de propagandă. Tot timpul după eliberare am fost chemat la securitate ca să declar unde lucrez, cu cine mă mai întâlnesc, cu cine mai discut”.

A consemnat Camelia BALAN