Testamentar, Augustin Buzura „Visez o zi când, pentru politicienii noştri, Ţara va fi mai presus decât propria carieră“

Augustin Buzura a plecat să se odihnească. Adunate la un loc, a fost academician, dar şi medic, prozator, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor, publicist, redactor-şef al revistei „Tribuna“ din Cluj-Napoca, apoi al revistei „Cultura“, membru fondator al Fundaţiei Culturale Române, dar şi al Fundaţiei Europene „Gulliver“, din Amsterdam, membru în Consiliul director al Centrului Euro-Atlantic, membru în Comitetul naţional pentru protecţia copilului, membru de onoare al Asociaţiei psihiatrilor Liberi, deţinător a numeroase premii literare.
Printre primele manifestări culturale de anvergură menite să aducă românii din exil acasă a fost şi Forumul Românilor şi Originarilor din România, organizat la Neptun, mai mulţi ani consecutiv, începând cu 1991.
 
Fundaţia Culturală Română fusese înfiinţată cu un an înainte de Uniunea Scriitorilor din România. 13 ani mai târziu, prin desfiinţarea fundaţiei, a fost creat Institutul Cultural Român, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, dispunând de buget propriu şi dotată cu institute culturale româneşti în străinătate. A condus acest institut până în anul 2005.
 
Augustin Buzura, preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, motiva, la acest prim forum al românilor din diaspora, într-un interviu amplu, că prin tot ce făcea îşi dorea să promoveze valorile cele mai de seamă ale spiritualităţii noastre în rândul comunităţilor româneşti din lume, dar şi al vorbitorilor de limbă română.
 
„Am căutat prin această reuniune un capăt de drum, de a ne integra repede şi trainic în spiritualitatea lumii. Fundaţia noastră are, prin statutul său, ca principală traiectorie, conservarea identităţii de limbă, cultură şi tradiţie. Ea sprijină comunităţile româneşti din cele cinci continente prin donaţii de carte, filme documentare, obiecte de artizanat, costume naţionale, burse pentru specializare în limba şi civilizaţia românească. Visez o zi când, pentru politicienii noştri, Ţara va fi mai presus decât propria carieră. Apoi, solidaritatea diasporei să ajungă să semene cu cea din ţara vecină Ungaria, care, în august, la un apropiat congres, similar cu acest forum de astăzi al nostru, a anunţat o participare de 3.000 de oameni. Să vă mai spun câţi bani au investit Guvernul şi organizatorii în acest congres?
 
Au fost multe etape în viaţa mea, dar am să mă refer numai la Bucureşti, Cluj, decembrie 1989, când m-am gândit că merită să fac şi eu ceva, o treabă concretă, atunci când lumea era pusă mai mult pe distrugere. Am ţinut să construiesc. Fundaţia Culturală Română. Am crezut că-mi este suficient un an şi apoi pot trece iar la masa de scris. Știam că o fundaţie se clădeşte în circa doi ani de zile şi iată că acum avem toate legăturile şi toate contactele stabilite. În clipa aceasta, oricare altul poate continua munca mea.“
 
Augustin Buzura a fost unul dintre scriitorii cei mai căutaţi şi citiţi, mai ales în perioada comunistă. Îi savuram romanele pentru curajul politic şi civic, pentru reflectarea curajoasă a dramei intelectualului. Nu a scris mult, dar consistent, romane care au rămas şi astăzi în literatura română cap de serie: „Capul Bunei Speranţe“ (1963), „Absenţii“ (1970), „Feţele tăcerii“ (1974), „Refugii“ (1984), „Drumul cenuşii“ (1988), „Recviem pentru nebuni şi bestii“ (1999), „Raport asupra singurătăţii“(2009).
 
La întrebarea reporterului „Mai simţiţi nevoia de a vă păstra în scris această angajare politică?“, răspunsul a venit prompt: „Da, bineînţeles. Dacă vreţi, angajarea mea este mai complexă decât până acum. Să dovedeşti concret că poţi face ceva, să construieşti. De strigat «jos!», «ura!» e foarte uşor. Mai greu e să laşi ceva. Acest gen de artă îl înţeleg eu, în condiţiile unei libertăţi totale. Nu-mi place să vorbesc despre mine. A fost o perioadă atât de murdară, foarte mulţi şi-au făcut biografii false, nişte oameni pe care nu i-ai găsit nicăieri, în ultimii 20, 30 sau 50 de ani, vin acum să dea lecţii în literatură, fabricându-şi vieţi somptuoase. De aceea nu-mi mai place să vorbesc despre mine“.
 
Augustin Buzura a dovedit, prin întreaga sa operă literară, dar şi prin cea socială, civică, faptul că a fost un adevărat apărător al spiritului de limbă şi cultură românească.