Pentru că este week-end, o clipă de istoria artei „Omagiu lui Miro”, lucrarea lunii la Muzeul de Artă din Tulcea

Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea lansează invitația de a trece pragul Muzeului de Artă (din str. Grigore Antipa, nr.2, Tulcea) pentru a contempla opera „Omagiu lui Miro”, aparținând colecției de pictură, lucrare al cărei creator este Iulian Olariu (1922 – 1991).

Sculptorul, pictorul, graficianul Iulian Olariu a absolvit în 1951 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Nicolae Dărăscu și Alexandru Ciucurencu se numără printre profesorii săi.
Pe lângă expozițiile personale din 1957, 1959, 1964, 1966 și 1970, Iulian Olariu a reprezentat România în numeroase expoziții de grup, în Finlanda, Polonia, Austria, Germania, URSS, Cuba, Bulgaria, China. În 1960, se numără printre participanții la Bienala de la Veneția, alături de artiști precum George Petrașcu și Marcel Chirnoagă.
 
Biografia celui omagiat
Joan Miró (n. 20 aprilie 1893, Barcelona, Spania – d. 25 decembrie 1983, Palma de Mallorca, Spania) a fost un pictor și sculptor spaniol, influențat de suprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare. Teoriile suprarealiste îi întăresc convingerea în necesitatea libertății artistice, va rămâne un creator multidimensional și multilateral: pictează, dar și sculptează și stăpânește în aceeași măsură tehnica ceramicei. Forme frumoase și stranii, păsări și stele îl vor însoți în fiecare zi a vieții sale, închinate artei și libertății creatoare.
Tatăl lui a fost bijutier, iar bunicul din partea mamei, fabricant de mobilă. Micului Joan nu-i place școala, singurul lucru care îl interesează cu adevărat este desenul, desenează neobosit și cu multă precizie. Umple caiete întregi cu schițe după peisaje din Mallorca, desenează pești, umbrele, flori, broaște țestoase, câini și fluturi nu desenează însă niciodată chipuri omenești. În anul 1912 se înscrie la atelierul lui Francisco Gali, un pedagog excentric, care îl îndeamnă să picteze cu ochii acoperiți, pentru a-și forma memoria vizuală și abilitatea de a recunoaște obiectele numai după pipăit. Prima expoziție organizată în 1918 se dovedește un mare eșec. În consecință tânărul artist își schimbă stilul, din acest moment pictura lui va evolua în direcția suprarealismului.
În anul 1919, Miró pleacă la Paris, unde îl cunoaște pe Picasso, catalan ca și el. În capitala Franței, în cartierul Montparnasse, pe strada Blomet, Miró este vecin cu pictorul André Masson, atelierele lor comunică. Face cunoștința lui Tristan Tzara, Max Jacob și Ernest Hemingway. André Breton este fascinat de lucrările lui, pe care le consideră o dovadă evidentă că pictura suprarealistă este posibilă.
 
În noiembrie 1925, Miró participă la expoziția pictorilor suprarealiști, ia parte la întâlnirile lor de lucru, deși niciodată nu va adera la această grupare în mod oficial. În anul 1927, pictorul părăsește cartierul Montparnasse și se stabilește pe dealul Montmartre, în apropierea străzii Fontaine. Doi ani mai târziu (1929), se căsătorește în Palma de Mallorca cu Pilar Juncosa.
Pe durata războiului civil (1936-1939), pictorul nu va călători deloc în Spania, se stabilește la Varengeville, în Normandia. Aici rămâne pe toată durata celui de-al doilea război mondial.
Își creează propriul univers, propriul „spațiu interior", reflectat într-o serie de tablouri intitulate Constelații. În anul 1947 participă la „Expoziția Internațională de Suprarealism" de la Paris și face prima călătorie la New York, unde pictura sa era deja cunoscută și prețuită în urma unei expoziții din 1930.
În 1948, Galeria Maeght îi organizează o mare expoziție la Paris, iar în 1954 este oaspete de onoare al Bienalei din Veneția, unde primește premiul internațional în domeniul graficii. Pe la jumătatea anilor cincizeci, renunță la pictură pentru ceramică. Lucrează acum într-un atelier uriaș, special construit în acest scop, în Palma de Mallorca pe insula Mallorca. Aici lucrează și în sculptură, gravură și tapițerie. Lucrează împreună cu Llorens Artigas la doi pereți cu ceramică, Luna și Soarele, pentru sediul UNESCO din Paris, lucrări care în 1956 îi vor aduce premiul Fundației Guggenheim.
Când îi sunt prezentate operele la Tokyo și Kyoto, se hotărăște să plece în Japonia. Această călătorie confirmă pasiunea artistului pentru arta și cultura din Orientul Îndepărtat. Pictorul împlinește în 1970 vârsta de 77 de ani și este în plină putere creatoare. Realizează - tot împreună cu Artigas - un mare perete de ceramică pentru aeroportul din Barcelona. Condamnă vehement speculațiile care se fac pentru a-i transforma operele în investiții financiare. Independentul de totdeauna declară în repetate rânduri, spre sfârșitul vieții sale, că „devine tot mai mult un suprarealist”.
Moare la Palma de Mallorca pe 25 decembrie 1983, în ziua de Crăciun, în vârstă de 90 de ani.

Sursa text: wikipedia.org
 
Citește și:

Artistul Constantin Baraschi, omagiat la Muzeul de Artă tulcean