Ion Caramitru. La „trecerea” unui inconfundabil artist-manager și conștiință național-civică

 
        Chemat la Domnul de-a dreapta Lui, pe neașteptate și în plină putere creatoare, Ion Horia Leonida CARAMITRU – cum a fost botezat și este înscris în Certificatul de Naștere (București: 9 martie 1942) – sau, pentru cei apropiați: Pino –, lasă un de neînlocuit gol în Cvltura Română de azi, în conștiința societății și a spiritualității noastre.
        Căci, de peste o jumătate de veac personalitatea sa artistică, autenticele trăiri spirituale, conștiința național-civică activă, căldura sa umană s-au regăsit într-o simfonie de credințe și aspirații ce-au rezonat cu cele ale ansamblul neamului românesc, al cărui fiu devotat a fost. Și cum să fie altminteri pentru:

• actorul cu o voce și prezență scenică inegalabile – ce a debutat la 22 de ani -, cu „Hamletul României” și al Europei, cu inegalabilul tălmăcitor al lui Eminescu și al creațiilor în graiul matern aromân; dar și artistul polivalent: regizor (în Țară și străinătate) și îndrăgit actor de film (în producții naționale și străine)
• mărturisitorul al unei intense trăiri spirituale, slujirea Dreptei Credințe fiind cunoscută de cei apropiați dintotdeauna (era învrednicitul posesor al unei reprezentative colecții de icoane), iar de către toți românii la miezul zilei de 22 Decemvrie, când a deschis, împreună cu Mircea Dinescu, emisiunea Televiziunii Române Libere cu cuvintele „Mulțumită lui Dumnezeu ne aflăm aici”, și, prima dată după zeci de ani, efectuarea publică într-o instituție laică a unui larg, și dătător de speranțe, semn al Crucii...
• militantul social-civic implicat în transformările pe care le parcurgea societatea postdecembristă, inclusiv în calitate de ministru (al Culturii, în perioada 1996-2000)
• constructorul și dezvoltatorul de instituții culturale: fondator, în februarie 1990, și neîntrerupt președinte, al UNITER (și a Galelor devenite reprezentative acte de cultură națională); director al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”; director, din 2005, al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” (tenacității și personalității sale li se datorează ampla modernizare a edificiului)
•  apărătorul devotat, totodată – din partea lui, europeanul, cu largi racorduri în lumea teatrală continentală, cu recunoașteri din partea colegilor din diferite capitale –, al identității românilor de pretutindeni (inclusiv al coetnicilor săi stabiliți în Patria-Mumă în anii interbelici), calificându-se a fi, ca atare (precum străbunii săi vlahi) și un autentic celnic al românilor balcanici (ani îndelungați, președinte al Societății de Cultură Macedo-Române)...

Și cu ai căror pre mulți urmași ai lor – între care Gheorghe Celea, George Vraca, George Marcu, Atanasie Nasta, Toma Caragiu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Teohar Mihadaș, Ion Pacea, Marian Papahagi, Lena Constante, Justin Tambozi, Aureliu Ciufecu, Gheorghe Barba, Hristu Cândroveanu, Nicolae-Șerban Tanașoca – se va fi întâlni, de-acuma, acolo, Sus...

Dumniartă’l!