156 de ani de la înființarea Muzeului de Antichități din București

 
La 25 noiembrie 1864, Alecsandru Ioan Cuza semnează decretul nr. 1648 prin care se aproba „Regulamentul pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti”.
Inaugurarea Muzeului de Antichităţi a avut loc la 29 august 1865. În prezent, Muzeul Naţional de Antichităţi, în virtutea Hotărârii Biroului Prezidiului Academiei Române din 22 mai 1990, fiinţează ca un sector distinct în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române.

În arhiva digitală a Institutului Național al Patrimoniului am găsit un amplu articol semnat de Alexandru Păunescu, din care vă prezentăm istoricul unuia dintre cele mai vechi așezăminte de cultură ale României.
 

Istoricul Muzeului Naţional de Antichităţi pe baza documentelor de arhivă (1858-1864)

 
La 26 decembrie 1858 Carol (Scarlat) Wallenstein, cel care timp de două decenii condusese destinele muzeului, se stinge din viaţă. Nu ştim până când rămâne în funcţie urmaşul său, George Wallenstein, însă ceea ce cunoaştem, este că în 1859 Cesar Bolliac era solicitat să preia conducerea muzeului, mai ales, pentru faptul că acum se ivise „trebuinţa de a forma Muzeul de Antichităţi şi Numismatică”. Bolliac refuză propunerea, motiv pentru care George Wallenstein a rămas în funcţie până la 7 noiembrie 1860, dată la care este numit ca director Carlo Ferreratti. Acesta rămâne în funcţia de director al muzeului până în decembrie 1864, când este înlocuit de Alecsandru Russo. Oricum, de la 1 ianuarie 1865, conform decretelor emise de Al. I. Cuza, Carlo Ferreratti preia postul de director al noii instituţii create, Muzeul de Ştiinţele Naturii, devenit mai târziu Muzeul Grigore Antipa, iar Alecsandru Russo devine director-conservator al „Muzeului de Antichităţi din Bucuresci”. Carlo Ferreratti era originar din Sardinia şi beneficia de o serioasă experienţă în domeniul zoologiei. Un timp el fusese preparator la Muzeul Zoologic din Torino. În anul 1864, personalul muzeului era alcătuit, în afara directorului, din încă patru salariaţi şi anume, un preparator, un elev aspirant şi doi secretari.
 
Cu toate că era de formaţie naturalist Ferreratti era un mare iubitor de antichităţi. El solicita ca în cazul descoperirii de vestigii vechi, cu prilejul construirii podurilor, şoselelor sau a altor construcţii edilitare să fie anunţat de grabă spre a se putea deplasa la faţa locului.
 
Într-una din cercetările de teren din 1863, C. Ferreratti descoperă în satul Mavrodin (jud. Teleorman) resturi fosile de Elephas primigenius. Menţionăm că o altă descoperire paleontologică, poate prima din câte cunoaştem până acum, a fost făcută în 1859 de către ajutorul conservatorului muzeului, care a găsit la Mănăstirea Căldăruşani, un femur, probabil tot de mamut.
 
În ceea ce priveşte evidenţa pieselor donate, s-a simţit nevoia, încă din 1841 ca acestea să fie înregistrate cu grijă. Chiar Eforia Şcoalelor solicită la 22 septembrie 1841 lui Carol Wallenstein lămuriri în vederea înscrierii pieselor donate „de izvorul lor ca să poată descria mai cu temei a lor origine”. Acelaşi for tutelar cerea, la 8 februarie 1859, lui C. Cernovodeanu înregistrarea celor 228 de monede provenind, se pare, de la Dumbrăveşti (jud. Prahova) în „registrul de antichităţile Muzeului Naţional”.
 
Ceea ce se poate afirma este că la 31 mai 1860 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice era înştiinţat că se încheiase realizarea cataloagelor în care se inventariaseră toate obiectivele muzeului, excepţie făcând numai monedele ce se aflau în casieria Eforiei.
 
Este important de reţinut că, pentru o mai bună evidenţă şi păstrare a colecţiilor, cât şi pentru o mai bună funcţionare a Muzeului Naţional, Eforia Şcoalelor a întocmit şi aprobat, în anul 1861 un regulament al acestei instituţii.
 
Referitor la problema localului în care erau adăpostite colecţiile s-a observat că spaţiul rezervat acestuia în clădirea Colegiului Sfântu Sava era insuficient. Din aceste motive Eforia Şcoalelor solicita Departamentului Credinţei să sesizeze Domului Cuza că odăile în care se afla atât muzeul, cât şi biblioteca se găseau „în proastă stare şi neîndestule să se mai separeze şi să se mai lărgească”. Consecinţa acestei sesizări a fost că s-au executat unele reparaţii care s-au încheiat în toamna aceluiaşi an. Situaţia a rămas şi în continuare cam aceeaşi, ceea ce a obligat Eforia să facă în 1852 un alt raport arătând că încăperile unde se aflau cele două instituţii (muzeul şi biblioteca) sunt “dărăpănate şi umedoase, încât cărţile şi obiectele muzeului se degradează din zi în zi”, solicitându-se astfel, construirea unui nou local. Din păcate, demersurile Eforiei rămân fără rezultat, motiv pentru care, în 1854, ea solicita lui Carol Wallenstein să predea cancelariei Eforiei colecţiile numismatice „fiindcă localul în care se află acum aşezat Muzeul Naţional nu corespunde cu trebuinţa care se cere la un asemenea aşezământ, atât în ceea ce priveşte buna păstrare, cât şi siguranţa obiectului”. Pentru un spaţiu mai larg şi mai uscat necesar bunei păstrări a colecţiilor Eforia Şcoalelor oferă muzeului la 5 martie 1859 casele cumpărate de la V. Hiotu, aflate în vecinătatea Colegiului Sfântu Sava. În acest nou imobil, muzeul funcţionează începând din luna mai 1859 până la 27 septembrie, dată la care Carlo Ferreratti este anunţat să mute cât mai repede, colecţiile în noul edificiu al Universităţii. Această clădire, cunoscută şi sub denumirea de edificiul sau palatul Academiei ori palatul Universităţii, proiectată în 1857, şi construită de prof. A. Orăscu, inginer şi arhitect, a fost zidită pe locul fostului colegiu Sfântu Sava.
 
Un moment foarte important în viaţa muzeului a avut loc la 22 ianuarie 1862, când generalul N. Mavros, făcea cunoscut Adunării Legislative a României că donează Muzeului Naţional o valoroasă colecţie. Scopul acestei donaţii, după afirmaţiile lui Mavros, era să contribuie la „instrucţiunea junimii române, speranţa viitorului”. Cu acest prilej, generalul Nicolae Mavros îşi exprima dorinţa privind „fixarea unui local pentru aşezarea muzeului spre nu a fi supus la nici o nenorocire”.
 
Marele donator s-a născut în 1778 sau 1782, ca fiu al hatmanului moldovean Gh. Mavros şi al Marioarei Ventura. În tinereţe a fost secretarul particular al domnului muntean Alexandru Şuţu. În perioada Regulamentului Organic generalul P. Kisseleff i-a încredinţat funcţia de inspector general al carantinelor de pe frontiera Dunării, funcţie ce a îndeplinit-o timp de 30 de ani (din 1829 până în 1859). Această funcţie i-a oferit posibilitatea să-şi procure un mare număr de obiecte antice din această zonă. Totodată el a achiziţionat numeroase piese în urma călătoriilor făcute în diferite ţări europene şi Egipt de la amatorii de antichităţi.
 
O caracterizare a activităţii şi pasiunii lui Mavros ne-o oferă Cesar Bolliac în ziarul „Buciumul” din 30 ianuarie 1863 (nr. 9, p. 35). Bolliac ne spune: „D. general Mavru care a avut ocasiunea să adune monumentele romane de pe amândouă laturile Dunării, de la Mehadia şi până la Marea Neagră, în tot timpul cât a fost dlui inspector general al carantinelor şi cu o influenţă egală în Serbia şi Bulgaria ca şi în România, care a avut pasiunea antichităţilor şi ştiinţa a aprecia fiecare obiect, fiecare monument în justă valoare a sa, pentru interesul artistic şi istoric, a adunat mai tot ce s-a găsit şi putem zice că arheologia romană este astăzi în mânile generalului Mavru”.
 
După memoriul întocmit de generalul Mavros, colecţia sa cuprindea: a) „o colecţie de medalii ale diferitelor naţiuni şi a mai multor suverani ai antichităţii, în metaluri preţioase şi bronzuri, în număr de ceva mai mult de 4000 de medalii şi medalionuri, unele găsite în ţară; b) un număr mic de medalioane istorice ale secolului XV şi celor următori; c) o colecţiune de statui, statuete, busturi şi reliefuri, fragmente preţioase şi de diferite alte obiecte ale vieţii civile şi militare a popoarelor antichităţii, în marmură şi bronz; d) o colecţiune de vasuri zugrăvite cunoscute sub numele de vasuri etrusce, iar în adevăr producţiune a ceramicii helene; e) alte obiecte de ceramică veche, mai puţin perfecţionate dar preţioase, fiind găsite în ţară; f) o mică colecţie de antichităţi egiptene; g) piedestale, obeliscuri, pietre de hotar cu inscripţiuni helene sau latine din care unele sunt atât mai preţioase cu cât se raportează la istorie”.
 
La aceste obiecte pe care generalul Mavros le dona ca „omagiu Naţiunii Române” spre a fi depuse la Muzeul Naţional se mai ofereau „câteva manuscripte preţioase şi cărţi tipărite, producţiune a literaturii arabo-persană spre a fi acestea depuse la Biblioteca Naţională”.
 
Rezumând cele mai de sus putem spune că importanta colecţie a generalului Mavros se compunea din 4000 de monede din diferite perioade, statui, statuete, basoreliefuri, ceramică etruscă şi elenă, ceramică autohtonă, antichităţi egiptene, obeliscuri, pietre de hotar, manuscrise şi altele. Deosebit de interesantă este precizarea din memoriul întocmit de Mavros că ceramica „mai puţin perfecţionată” este preţioasă fiindă este găsită în ţară, ceea ce vine să certifice, o dată mai mult, concepţia justă pe care o avea el şi alţi iubitori ai trecutului, despre valoarea ştiinţifică, în primul rând, şi chiar muzeistică a ceramicii vechi autohtone precum şi a altor obiecte vechi descoperite pe teritoriul României.
 
La data de 5 februarie 1862, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, solicita Domnului Al. I. Cuza, emiterea unei hotărâri referitoare la catalogarea colecţiei generalului Mavros, precum şi luarea unor măsuri „pentru conservarea şi sporirea Muzeului Naţional”. Se propunea formarea unei comisii compusă din: N. Mavros, George Beldiman, Ion Ghica, Al. Odobescu, A. Tr. Laurian, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza, D. Berindei şi Carlo Ferreratti (directorul muzeului), care trebuia “să primească colecţiunea şi să o clarifice în ordine şi să chibzuiască pentru mobilatura necesară". Această cerere a fost aprobată de Cuza, rămânând ca lucrările de inventariere să înceapă în ziua de 4 martie 1862.
 
La 15 mai, comisia la care ne-am referit înaintează un proiect vizând înfiinţarea a două muzee: unul de arheologie şi belle arte iar altul de ştiinţe naturale şi fizică. Prin adresa din 20 februarie 1863, ministrul Cristian Tell solicita rezolvarea urgentă a problemelor legate de organizarea ambelor instituţii atât din punct de vedere al spaţiului cât şi al mobilierului. Ca rezultat al acestei adrese, Mavros şi D. Berindei viziteată localul rezervat acestor muzee din cadrul palatului Universităţii, constatând cu surprindere că spaţiul atribuit muzeului nu era pregătit, iar mobilierul necesar era încă inexistent. Din aceste considerente ei înştiinţează ministerul, ajungându-se în sfârşit, la încheierea, în ziua de 23 mai 1863 a unui contract cu Johannes Untel care se angaja să execute mobilierul pentru muzeu. La începutul lunii septembrie al aceluiaşi an, lucrarea solicitată era gata.
 
Sursa text: cimec.ro