Părintele Marius Moșteanu la căpătâiul dirigintelui model - Laurențiu Buttuceanu „Mărturia unui ucenic profan în ale științelor, dar sincer în admirație!”

Astăzi a fost condus pe ultimul drum unul dintre cei mai apreciați profesori de fizică ai învățământului constănțean – Laurențiu Buttuceanu.
 
Mesajul de condoleanțe postat de Liceul Teoretic „Ovidius” definește un dascăl de excepție: „În peste 40 de ani de carieră didactică, din care 39 dedicați elevilor liceului «Ovidius», imaginea profesorului Laurențiu Buttuceanu s-a înscris în coordonatele profunzimii, echilibrului și mai ales în ale dragostei pentru elevi. A spune «am făcut fizica cu dl. prof. Buttuceanu» este un pașaport spre valoare, este o mândrie și o garanție a unei pregătiri temeinice, care a fost îndrumată de profesorul riguros, corect și dedicat misiunii sale de dascăl. Sutele de elevi care l-au avut profesor îi poartă recunoștință pentru amprenta pe care a lăsat-o în formarea lor. Ingineri, medici, profesori au învățat de la dumnealui fizica, metoda argumentului până la esență, umorul subtil, dar mai ales, respectul pentru lucrul bine făcut. Și odată cu zeci de generații de elevi, dl. profesor Laurențiu Buttuceanu a format profesori, împărtășind din experiența sa, în discuții pe care le numea colegiale, dar care erau adevărate lecții ale Maestrului.
Ne despărțim cu profund regret de profesorul Laurențiu Buttuceanu. În mintea și sufletul celor ce l-au cunoscut rămâne însă «marea lecție», pentru care îi suntem recunoscători”.
 
„Energia care stă în spatele întrebării retorice... PENTRU CĂ”
Prezent astăzi la căpătâiul dirigintelui său, părintele Marius Moșteanu a rememorat nu numai dragi amintiri, aducându-i astfel eterna recunoștință, dar a vorbit despre modelul pe care acest adevărat dascăl l-a sădit în mentalul generațiilor sale de elevi.
 
„M-a învățat să nu fiu profesor numai când sunt la catedră, să nu fiu preot numai când sunt îmbrăcat în straie preoțești, să fiu ceea ce sunt dincolo de ceea ce se vede pe mine. Pentru că a purta în tine ceea ce știi să faci și ceea ce te-ai învățat să faci este cel mai important lucru pe care domnul diriginte ni l-a predat. Începea lecția probabil că de când se trezea de dimineață. Pentru că noi, atunci când îl vedeam intrând în școală, deja parcă începeam lecția de fizică, în sensul cel mai frumos al cuvântului. Și vă spune asta cineva căruia ar fi trebuit să-i fie frică de fizică, pentru că, fiind de formație umanistă, vă imaginați cum mă întâlneam eu cu fizica. Dar fără modele nu putem face nimic.
 
Avea pedanteria unui om care se deplasa în spațiul fizic și dincolo de prezență. Îl simțeam parcă în tot ceea ce reușeam să imităm. Eu unul îl admiram întotdeauna pentru că venea foarte îngrijit, nu numai îmbrăcat, dar și atitudinea pe care o avea. Mersul drept și o atitudine de deplasare era cea care îl însoțea și în gând.
 
Am învățat ce înseamnă să fii profesor și mi-a dat Dumnezeu ca acest model să-mi fie și mie din 1992 încoace de când predau, din 1998 la facultate... să-l am în minte pe dirigintele meu din clasa a IX-a.
 
Vă imaginați că în anul 1979 era prima clasă de informatică, iar la treapta a II-a nimeni nu a mai îndrăznit să vină să se înscrie. Eram noi cei 36 și așa am rămas. Pentru că domnul diriginte imprimase în oraș faptul că noi suntem cei care am început și vrem să terminăm un lucru bine făcut.
La fiecare întâlnire, fie că era de 10 ani, 20 ani sau 30 ani noi îl vedeam ca pe dirigintele din 79, de când l-am cunoscut. Niciodată nu a dat impresia că a trecut timpul și, chiar dacă la un moment dat să văita în treacăt de anumite neputințe, cum că nu mai poate să stea atât de mult cu noi, dar în spatele tuturor a rămas demnitatea și bucuria unui om de aș vedea roadele.
 
Eu îl rog pe bunul Dumnezeu ca acolo unde l-a primit pe domnul diriginte Laurențiu să-l lase să privească de sus la ceea ce a plantat, la ceea ce a însămânțat. Eu fizica am luat-o în serios ca studiu în ultimii ani, atunci când mi-am dat seama că omul trebuie să înțeleagă cum funcționează. Și am început cu fizica newtoniană și, ajungând la fizica cuantică, mi-am dat seama că acolo este o teologie a fizicii, o teologie a energiei și a materiei și cred că de-acolo de sus cred că a fost mulțumit că cineva îi duce mai departe mesajul.
 
E foarte important ca un om care are conștiința că este continuatorul în a preda niște noțiuni ți-a fost ucenic. Eu aș vrea ca de acum înainte viața mea să fie închinată unor amintiri frumoase de genul acesta. Am avut marea șansă de a da mărturie despre un alt om frumos, domnul director Gheorghe Vernic. Și să nu credeți că este o bucurie profesională, ci este una a unui teolog care mulțumește lui Dumnezeu că a întâlnit oameni frumoși, care nu au cerut de la un elev ceea ce nu poate să dea, având răbdare ca măsura a ceea ce el a învățat să fie dată pe parcurs.
 
Domnul diriginte a fost un om extrem de modest, de pedant, de serios, de punctual și de drept. Avea un stilou Mont Blanc pe care îl folosea numai când punea note frumoase și ne-a spus și de ce. Pentru că atât de mult a ținut la stiloul acela încât nu a vrut să scrie cu el lucruri mărunte, precum notele mici. Nici măcar absențele. Se semna în carnete cu acel stilou când erau note mari. Și am învățat că trebuie să facem niște legături emoționale între obiecte și sufletul nostru. Și eu am stilouri cu care scriu numai lucruri frumoase. Și mi-a dat Dumnezeu bucuria ca în cei 22 de ani de activitate didactică să nu scriu nicio notă de 9. Toate au fost de 10. Pentru că a nota pe cineva cu o notă mai mare decât știe conștiința lui că merita înseamnă nu numai a-l încuraja, înseamnă a-l obliga, înseamnă a înțelege că e dator să facă mai mult.
 
Un model cum a fost domnul diriginte pentru mine a rămas ca un reper și mi-am propus ca atunci când nu voi fi în stare să mă prezint în fața studenților mei cum se prezenta domnul diriginte să n-o mai fac. Atunci când nu voi fi în stare să mă prezint în fața enoriașilor mei așa cum se prezenta în fața noastră domnul diriginte să n-o mai fac. Până acum mi-a rânduit bunul Dumnezeu să duc mai departe tot ceea ce am învățat. Să știu că dincolo de haine există omul, cum dincolo de materie există energie. Această energie ne-a unit și chiar dacă nu ne-am văzut de câțiva ani, în mintea mea a fost de cele mai multe ori. Copilul din mine a simțit nevoia să vină să vă dea această mărturie de un om frumos. Și mă bucur că bunul Dumnezeu mi-a îngăduit acest lucru, pentru că a da mărturie despre cineva drag înseamnă a învăța o lecție. Încă o dată mai învăț o lecție frumoasă.
 
De la prima lecție din clasa a IX-a - categorisirea obiectelor -, am învățat că oamenii sunt așezați pe sertare și să nu ceri unuia care se află într-un sertar altuia care se află în alt sertar. Aceasta nu înseamnă discriminare, ci respect față de ființa umană, pentru că Dumnezeu plouă și peste cei buni și peste cei răi și-l iubește și pe cel care face bine și pe nemernic. De ce îl iubește Dumnezeu pe nemernic? Pentru că așteaptă să nu mai fie așa.
Poate că v-ați întrebat de multe ori care este diferența între un om cumsecade și un nemernic. Singura diferență dintre mine și un criminal nu este ceea ce suntem, ci ceea ce facem având un cuțit în mână sau ceea ce nu facem. Nici cuțitul nu este prin sine, ci prin ceea ce face. Putem să tăiem o bucată de pâine să împărțim cu aproapele nostru sau putem eventual să înjunghiem pe la spate pe fratele nostru. Și atunci cuțitul acela ce vină are? Cea a utilizării greșite. Așa este și cu omul. Până când? Până când poate se va schimba ceva în el, până când poate va întâlni un om de talia domnului diriginte, care să-l facă să înțeleagă că oamenii sunt ca niște sertare și lucruri frumoase pe care Dumnezeu le așază în așa fel încât să nu se amestece pretențiile celor care folosesc anumite obiecte. Cum n-o să te poți tunde cu o riglă, de exemplu, cum o faci cu o foarfecă. Nu o să poți să te bărbierești cu un satâr cum o faci cu un brici. Ei, dacă ceri de la oameni lucruri pe care ei nu le pot face te afli exact în fața acestor categorii.
 
Nu a cerut de la mine, de exemplu, mai mult decât puteam să duc. Simțise că sunt de o factură umanistă și la părțile acestea realiste nu prea mă pricepeam. Dar găsea în fiecare lecție câte ceva și pentru mine, pe care mi-l arunca așa, ca pe o nadă, să mă pot scoate și eu la mal, pentru că dacă mă ținea prea mult în apă mă sufocam. Ei, pentru acest lucru și pentru multe altele am venit aici, mai ales pentru că simțeam nevoia să spun lucruri pe care viața poate nu mi-a dat posibilitatea să le spun atât de multe și atât de la un loc. Ne-am întâlnit de câteva ori în momente relaxate, la întâlnirile de 10 ani, 20 de ani de la terminarea liceului, dar că mi-a fost atât de drag și că îmi este ca model și acum nu reușisem să o declar personal.
 
Domnule diriginte, iată că nu ați ucenicit numai fizicieni și numai oameni de cifre și în darea de seamă pe care o faceți acum în fața lui Dumnezeu să știți că aveți și un teolog care, dincolo de litera fizicii, a învățat energia cuvântului, a învățat energia modelului și mai ales energia care stă în spatele întrebării retorice... PENTRU CĂ. Toată viața când spun ceva am această întrebare retorică... PENTRU CĂ. Adică întotdeauna mă simt dator să spun mai departe ce se întâmplă. Eu mă aflu aici pentru că îl iubesc pe domnul diriginte, în a cărui personalitate am avut un model și vreau să-l duc mai departe.