Ileana Mălăncioiu, poeta care a scris, în versuri, despre dreptate

Astăzi, poeta şi eseista Ileana Mălăncioiu împlineşte 79 de ani. S-a născut pe 23 ianuarie 1940, la Godeni, Argeş. Este cunoscută pentru poeziile sale actuale şi, totodată, sentimentale. Aceasta a mai fost şi disidentă şi activist civic.
 
A urmat şcoala generală în satul natal şi liceul la Câmpulung Muscel. Pentru a continua studiile, a plecat în capitală, acolo unde, în anul 1968, a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti cu lucrarea „Locul filozofiei culturii”. A devenit şi doctor în filozofie în anul 1977 cu teza „Vina tragică”.
 
A debutat în revista „Luceafărul”, cu versuri, în anul 1965. 15 ani mai târziu a devenit redactor la revista „Viaţa românească”, unde a publicat multe poezii. A mai scris şi la revista „Argeş”. A fost remarcată la revista social-politică „22”, dar şi la săptămânalul „România literară”. Ileana Mălăncioiu a cochetat înainte de Revoluţie şi cu televiziunea.
 
În perioada comunistă, Ileana Mălăncioiu a fost cenzurată, motiv pentru care a trebuit să reediteze volumul „Urcarea muntelui”, „decimat” de cenzura deranjată de apetitul ei pentru „adevăr şi de obstinaţia de a spune exact ce are de spus”, chiar şi prin poezie.
 
Din volumele de poezie ale Ilenei Mălăncioiu amintim: „Pasărea tăiată”, „Inima reginei”, „Crini pentru domnişoara mireasă”, „Ardere de tot”, „Peste zona interzisă”, „Linia vieţii”, „Urcarea muntelui”. Poeta care ţinea să exprime prin versuri adevăruri ascunse a scris şi proză, dar şi eseuri. Printre ele se regăsesc „Vina tragică”, „Călătorie spre mine însămi”, „Crima şi moralitate”, „Cronica melancoliei” şi „Am reuşit să rămând eu însămi”.
 
Din martie anul 2013, Ileana Mălăncioiu este membru corespondent al Academiei Române. 
 

„Cântec de dor

Mi se făcuse dor de cei patru pereţi
Ai casei noastre aşezate-n drum,
Încercam să-i zidesc înapoi din nisip
Şi din mari rotocoale de fum.
 
Un picior al nu ştiu cui îi surpa
Şi auzeam în urma râsul zglobiu
Ieşit chiar printre degetele groase
Care călcau alene prin pustiu.
 
Era un râs fioros de fiară,
Era râsul râsului şi eu mă rugam
Să nu se zguduie sub el pământul
Pe care înălţăm
 
Din nou pentru a nu ştiu câta oara
Cu multă-ncrâncenare şi cu teamă
Pereţii casei noastre prăbuşite
Din lene şi din nebăgare de seama”.