Nea Niță (galerie foto)

„Nașul” submariniștilor români

„Simpla lui prezență era pentru echipaje garanția supraviețuirii” – așa avea să rămână în amintirea camarazilor de front întâiul comandant de submarin din Marina Regală Română.
Cel mai implicat, devotat și atașat companion al periscoapelor noastre și experimentat tactician al întrebuințării în luptă a submarinelor românești avea să fie nimeni altul decât legendarul nea Niță, un ploieștean care, în anul Marii Uniri, avea să poarte uniforma de cadet și să primească botezul focului în Marele Război.
 

Între Mare și Dunăre

Fiul Eufrosinei şi al lui Ştefan Voinescu, Victor Voinescu s-a născut la 2/15 mai 1900 la Ploieşti.
După absolvirea cursului primar în oraşul natal, s-a înscris la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, pentru ca în vara anului 1918 să fie declarat admis la Şcoala de Ofițeri de Artilerie şi Marină.
La puţin timp după începerea cursurilor, pe 12 noiembrie 1918 a fost mobilizat, împreună cu toţi elevii şcolilor militare.
La terminarea Școlii de Ofiţeri, a fost avansat sublocotenent şi repartizat, începând cu 1 august 1920, în nou înfiinţata Divizie de Canoniere.
După o scurtă perioadă petrecută la Divizia de Dunăre, ca instructor recruți și comandant al șlepului armat nr. 1, la 13 octombrie 1921 a început cursurile Şcolii de Aplicaţie a Marinei.
După cum rezultă din Notarea sa, pe timpul cursurilor a demonstrat că „are un raţionament just şi solid, bazat pe cunoştinţe teoretice frumoase.”.
După absolvirea Şcolii de Aplicaţie, a fost repartizat ofiţer cu torpilele la bordul distrugătorului „Mărăşeşti” (mai 1922 – aprilie 1923).
În perioada aprilie – septembrie 1923 s-a aflat la comanda vedetei de siguranţă nr. 4 „Maior Giurescu”.
Prin Înaltul Decret nr. 2224/1924, la 1 iunie 1924 a fost înaintat la gradul de locotenent.
În perioada septembrie 1923 – iunie 1924 a activat ca ofițer secund și profesor la Școala de Mecanici și Electricieni de Marină.
Între 1 aprilie 1924 și 1 aprilie 1925 a fost comandant al vedetelor fluviale de siguranță nr. 4 și nr. 6.
În perioada 1 aprilie – 1 noiembrie 1925 a funcționat ca ofițer de clasă și profesor la Școala Navală din Constanța.
De la 1 noiembrie 1925 a fost numit ofițer secund pe canoniera „Căpitan Dumitrescu”.
 

Carieră de submarinist

După o nouă etapă în care a activat ca profesor la Școala Navală (aprilie 1926 – iulie 1927), prin Î.D. nr. 2870, la 8 iulie 1927 a fost trimis pentru a se specializa, în cadrul Flotilei italiene de submarine din La Spezia, în tehnica și tactica submarinelor, navă pe care Marina Română urma să o comande în străinătate.
La 5 martie 1928 a fost numit membru în Comisia română de supraveghere a lucrărilor navale din Șantierul de la Fiume, responsabil de construcţia viitoarei navei-bază „Constanța” şi a submarinului „Delfinul”, respectiv montarea tuburilor lanstorpile.
Activitatea desfăşurată pe timpul lucrărilor din Șantierul Naval „Quarnaro” din Fiume a fost apreciată elogios de către preşedintele comisiei, comandorul Gheorghe Koslinski, care sublinia că locotenentul Victor Voinescu „Promite a deveni un excepţional marinar şi comandant. Merită a înainta la alegere.”.
Referitor la activitatea desfășurată de tânărul ofiţer în anii 1929-1930, preşedintele comisiei nota: „S-a achitat foarte bine de însărcinarea de a controla execuţia tuburilor lanstorpile la submarin. Ofiţer foarte bun şi necesar instituţiei”.
La 10 mai 1930 a fost înaintat la gradul de căpitan.
În lunile noiembrie-decembrie 1931, căpitanul Victor Voinescu a lucrat ca membru în Comisia de recepţie a submarinului „Delfinul”.
La sfârşitul anului 1931 s-a înapoiat în ţară, prin Înaltul Decret nr. 7306/1931 fiind decorat pentru prestația sa cu „Coroana României” în grad de Cavaler.
Prin Nota Statului Major Marină nr. 1734/1932, în perioada decembrie 1931 – noiembrie 1932 a fost numit membru în Comisia de regulamente şi manuale de pe lângă Inspectoratul General al Marinei.
În acelaşi an a fost decorat cu „Crucea Comemorativă 1916-1918”, fără barete („Monitorul Oficial” nr. 57587/1932).
În vederea admiterii la Școala Superioară de Război, în perioada noiembrie 1932 – noiembrie 1933 a funcționat ca ofițer stagiar la Regimentul 1 Vânători de Gardă nr. 2.
După absolvirea Şcolii Superioare de Război, unde a fost apreciat „Printre cele mai bune elemente din clasă”, la 25 iulie 1935 a fost numit în comisia care se va deplasa în Italia pentru recepţia submarinului.
În luna următoare, comisia a fost ambarcată la bordul navei-bază „Constanţa” împreună cu elevii Şcolii Navale, care urmau să efectueze călătoria de instruţie.
Căpitanul Voinescu a participat la toate probele de recepţie ale submarinului.
Comisia s-a reîntors în ţară la 5 decembrie 1935, la bordul aceleiaşi nave-bază.

Întâiul comandant de submarin

Prin Înaltul Decret nr. 2154 din 19 septembrie 1935, începând cu 1 octombrie 1935, căpitanul Victor Voinescu a fost numit comandant al primului submarin românesc „Delfinul”.
În această calitate, în luna ianuarie 1936, ambarcat pe nava-bază ,,Constanța”, împreună cu întreg echipajul aflat în subordinea sa, căpitanul Voinescu s-a deplasat la Fiume, pentru a aduce submarinul în ţară.
Comandantul submarinului a condus programul de însuşire practică a submarinului, precum și a instalaţiilor, ajutat de ofiţerii şi maiştrii care făcuseră parte din comisia de supraveghere a lucrărilor.
Înainte de a veni cu submarinul în ţară, contraamiralul Petre Bărbuneanu, comandantul Diviziei de Mare, constata: „Căpitanul Voinescu va fi comandantul primului nostru submarin, în care se pune multă nădejde în formarea viitorilor submarinişti.”
În comisia de recepţie a conlucrat intens şi cu destulă independenţă la dovedirea calităţilor submarinului, pe care avea să-l comande.
Aceleaşi aprecieri elogioase la adresa ofiţerului le-a avut şi comandantul Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu. Acesta avea să elogieze faptul că „a muncit mult şi cu multă pricepere tehnică în Comisia de recepţie, căutând să se sigure ca submarinul să corespundă misiunilor sale. Comandant de submarin de mare nădejde.”
La 9 mai 1936, în portul Fiume a avut loc solemnitatea ridicării pavilionului românesc la bordul submarinului „Delfinul”, prilej cu care căpitanul Victor Voinescu a fost învestit, prin reprezentantul Comandamentului Marinei, contraamiralul Victor Schmidt, în funcţia de comandant al submarinului.
În cuvântul său, contraamiralul Schmidt a subliniat: „...Îţi încredinţez acest pavilion destinat să fluture asupra primului submarin al Marinei Române. Îl vei duce cu demnitate şi cinste spre gloria ţării şi a neamului românesc şi când va suna ceasul sacrificiului suprem, îl vei apăra până la ultima picătură de sânge.”
Sub comanda căpitanului Victor Voinescu, după un marş care a decurs fără probleme, ,,Delfinul” a sosit pe 27 iunie, la 5 mile sud de farul Tuzla, unde a fost întâmpinat de distrugătorul „Regina Maria”, la bordul căruia se afla însuşi comandantul Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu.
Pe 15 august 1936, cu prilejul Zilei Marinei, căpitanul Victor Voinescu a primit Medalia comemorativă „Regele Carol al II-lea”, clasa a II-a (brevetul nr. 68 din 15 august 1936).
După un stagiu efectuat la Marele Stat Major în perioada noiembrie – decembrie 1937, în luna decembrie 1937 a fost trimis la Școala Superioară de Război Naval din Paris, la absolvire fiind calificat „ofiţer excelent.”
Astfel, în Brevetul de ofiţer de stat major, emis la 10 noiembrie 1938, viceamiralul Jean-Ernest Odend`hal, comandantul Şcolii şi al Centrului de Înalte Studii Navale, îl caracteriza drept un „Ofiţer calm şi ponderat, posedă deja elementele de bază, a aprofundat toate problemele de ordin tactic. Foarte bun ofiţer”
Prin Înaltul Decret nr. 1927/1938, pe 31 martie 1938 a fost înaintat în gradul de locotenent-comandor.
Revenit în țară, în perioada decembrie 1938 – iunie 1939 a activat ca ofițer stagiar în Marele Stat Major, fiind brevetat ofiţer de stat major.
În luna iunie 1939 a fost numit preşedintele Comisiei de recepţie a motoarelor „Diesel” şi electrice, achiziționate din Germania pentru construcţia celor două submarine „Rechinul” și „Marsuinul”, care urmau să fie asamblate, în premieră, în Șantierul Naval de la Galaţi.
La 10 noiembrie 1939 a fost trimis în Anglia, în calitate de preşedinte al Comisiei de recepţie a celor trei torpiloare tip „Vosper”. Cu această ocazie, a recepţionat torpilele model Whitehead necesare acestor vedete.
În notarea aferentă anilor 1939/1940, comandantul Marinei Militare, viceamiralul Petre Bărbuneanu aprecia că ofițerul „Pune mult suflet în serviciu, în special se ocupă cu dragoste de Grupul Submarine şi Vedete rapide. Un ofiţer bun şi de nădejde la mare”.
Începând cu luna ianuarie 1940, nea Niță a îndeplinit funcţia de comandant al Grupului de Submarine şi Vedete Torpiloare.
 

Misiune eșuată la Istanbul

În perioada noiembrie 1941 – mai 1942 a fost comandant al distrugătorului ,,Regele Ferdinand” iar în perioada mai – octombrie 1942, șef de stat major al Diviziei de Mare.
Prin Înaltul Decret nr. 510/1942, la 24 ianuarie 1942 a fost înaintat în gradul de căpitan-comandor.
Având în vedere experiența și calitățile sale de submarinist, între anii 1942 și 1943 a fost preşedintele Comisiei de recepţie a vedetelor torpiloare tip „Power” şi a condus Comisia de recepţie a celor două submarine construite la Galaţi.
În perioada 13 septembrie-20 octombrie 1943 a fost trimis în Turcia pentru a pregăti repatrierea motonavelor „Transilvania” şi „Basarabia”. La cererile imperative ale germanilor, cele două pasagere urmau să fie aduse în ţară pentru a fi transformate în crucişătoare auxiliare şi folosite pe Frontul de Est.
Întrucât a tergiversat operaţiunea, Misiunea Militară Germană l-a acuzat de sabotaj şi a dispus anchetarea şi pedepsirea sa. Drept urmare, printr-o rezoluţie a Ministerului de Război român, a fost trimis în faţa Consiliului de Onoare, dar s-a apreciat că „prin măsurile luate contra ofiţerului ca urmare a acestei trimiteri rămâne constatarea că comportarea ofiţerului a fost greşită”.
Aflat din nou la comanda Grupului de Submarine şi Vedete Torpiloare (octombrie 1942 – iulie 1944), pe 23 iulie 1944 a fost mutat disciplinar la Depozitele Fluviale de la Ţăndărei, subordonate Comandamentului Forţelor Fluviale.
În perioada august-septembrie 1944 a fost numit șef de stat major la Forța Fluvială Maritimă iar între septembrie și decembrie 1944 subdirector la Direcția Transporturilor București.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1768 din 3 octombrie 1944 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru curajul, sângele rece şi destoinicia cu care a condus distrugătorul «Regele Ferdinand» şi Grupul Vedete Torpiloare.
În cursul operaţiunilor cu Grupul de Vedete, atacă un submarin în regiunea Mangalia şi, în operaţiile contra forţelor navale inamice ce blocau Odessa, reuşeşte (faţă de forţa de suprafaţă inamică mult superioară) să atace cu torpile şi să se derobeze, salvând situaţia navelor sale.
În ziua de 1 decembrie 1941 vine în ajutorul distrugătorului «Regina Maria» pentru respingerea atacurilor de submarine şi concură la scufundarea unui submarin.
În ziua de 16 decembrie 1941 contraatacă submarinele inamice, reuşind să scape convoiul şi să scufunde un submarin, prin manevre îndrăzneţe şi atac.
În decursul a 32 de misiuni, străbătând peste 7 000 mile între Constanţa Sud-Odessa-Bosfor, prin zone minate sub controlul inamicului, înfruntând atacuri de submarine, reuşește ca prin abilitatea manevrelor şi impetuozitatea contraatacurilor sale să-şi salveze nava şi vasele de sub protecţie, ducând spre glorie nava şi echipajul”.
În perioada decembrie 1944-august 1946 a activat ca profesor și șef al Secției Marină la Școala Superioară de Război.
Prin Înaltul Decret nr. 2248/1945, pe 16 iunie 1945 a fost înaintat la excepţional în gradul de comandor.
 

Recunoaștere unanimă

„Dacă a existat în Marina Regală Română un ofițer superior ce a fost deopotrivă iubit și respectat, acest a fost, fără îndoială, comandorul Victor Șt. Voinescu” – avea să-l evoce peste ani fostul său camarad și prieten, comandorul (rtr) Mișu Petrovici.
Începând cu 5 noiembrie 1945 a fost pus „la dispoziţie”, iar la 9 august 1946 a fost trecut în rezervă din oficiu. […]
În 1937, pe atunci căpitan, Victor Șt. Voinescu aduce, în calitate de prim comandant, „Delfinul” în portul Constanța.
Era primul comandant român al unui submarin românesc.
În calitatea sa de ofițer submarinist, bine pregătit practic și teoretic, participă la formarea a trei echipaje ce vor activa și la bordul submarinelor „Rechinul și „Marsuinul”.
Activează concomitent și ca profesor în Școala Navală, dar și în Școala Superioară de Război. Reușește să devină cadrul didactic cel mai apropiat de sufletul elevilor, lucru ce va fi evident atât în timpul războiului cât și după.
Fire calmă, extrem de blând, blajin și drept, el cucerește fără nici un efort o largă și sinceră simpatie a subalternilor de toate gradele, care îl numesc „nea Niță”.
Diminutivul i se trage din primul an de viață, din familie. Acest diminutiv, legat de o reală simpatie, devine aproape o legendă.
Calmul și curajul fără limite, cu riscul bine calculat, îmbărbătează toate echipajele cu care a participat la numeroase acțiuni de luptă.
În timpul războiului, comandorul Voinescu a rămas tot timpul la mare și a participat la majoritatea angajamentelor navale.
Simpla lui prezență era pentru echipaje garanția supraviețuirii.
A comandat grupările de vedete și ulterior distrugătorul N.M.S. „Regele Ferdinand”, cu care s-a distins în diverse misiuni de protecție a convoaielor.
Simpla prezență a siluetei sale masive pe puntea de comandă insufla încredere echipajului și certitudinea că misiunea va fi îndeplinită.
Termină războiul ca șef de stat major al Forțelor Navale Maritime.
Trece în neființă pe 3 noiembrie 1971.
După pensionare a lucrat ca șef de șantier la Întreprinderea „Inginer Emil Lupescu”, respectiv ca proiectant și șef de proiect la Institutul de Proiectări Construcții Navale.
De-a lungul întregii sale cariere a mai fost distins cu „Coroana României” în grad de Cavaler (Î.D.R. nr. 7306/1931), „Crucea comemorativă 1916-1918”, fără barete (1932), Medalia comemorativă „Regele Carol I”, clasa a II-a (15 august 1936, Brevetul nr. 68 din 15 august 1936), „Medalia Maritimă” Navigant (1937), Semnul onorific pentru 25 de ani de serviciu (1939), „Steaua României” clasa a V-a cu spade și panglică de „Virtute Militară” (1942), „Coroana României” clasa a V-a (1942), „Coroana României” clasa a IV-a (1942) și a III-a (1943), „Crucea de Fier” germană clasele I și a II-a (1942) și „Vulturul German” clasa I (1943).


Bibliografie:
 

1. Florian Bichir, „Corsarii uitați ai adâncurilor: «Delfinul», «Rechinul», «Marsuinul»”, Cuvânt înainte de comandor dr. Marian Moșneagu, șeful Serviciului Istoric al Armatei, Editura Militară, București, 2014
2. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
3. Marian Moșneagu, „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019
4. Comandor (rtr) Nicolae C. Petrescu, „Marina Română în Războiul antihitlerist. Submarine, Vedete torpiloare, Canoniere, Torpiloare, Baraje de mine, Comandamentul Portului și Zonei Constanța, Remorchere dragoare și Hidroaviația. Comandanți”, Editura și Tipografia Europroduct, Pitești, 2008

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu


Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).


Citește și:

Aristocratul Raymond (galerie foto)