Lumea marinarilor Pilot de Suez. Carp Faustin, Egipt, 1956

Stabilisem întâlnirea cu fiul său cel mic într-o dimineață de joi, după cum convenisem telefonic, cu o zi înainte. La ora stabilită mă postasem pe teresa localului său, o locație estivală, tangentă la plajă, undeva spre capătul Mamaiei. Nu mai fusesem în zonă de vreo trei ani. Pe cerul albastru de mijloc de august un vânt sprințar gonea peste oraș nori poznași tuciurii, care în hârjoana lor celestă luau forme stranii, unele hilare, altele hazlii, sfidând avertizarea meteo transmisă de INMH.



Marea - „Ba-i aici, ba nu-i aici” -, pe care altădată o puteai mângâia peste împrejmuirea metalică a locației, mascată acum de un dâmb pervers, mă ducea cu gândul la cântecelul cu care-mi alintam nepoțica acum câțiva ani.

Între timp coboară de la birou și vine întins spre mine Marius, fiul cel mic al comandantului de cursă lungă Faustin Carp. Venisem pornit să-i creionez cariera, la împlinirea a șase decenii de la dispariția sa, după ce, cu câteva săptămâni înainte, fusesem îmboldit de septuagenarul clc Marinel Chiriac.
Mario, cum i se mai spune familiar, este un domn discret, radios, cu licăriri de azur în privirea-i iscoditoare și, ca un autentic Leu solitar, aparent lipsit de prea multe griji.
Conversația despre tatăl său a decurs firesc; de sub avalanșa de întrebări aveam să adun o sumedenie de curiozități.
Cât pentru o viață de om, curmată nefiresc de repede...

Meandrele destinului

Născut la Constanța, la 15 februarie 1922, în familia Paulinei și al lui Gheorghe Carp, profesor de desen la renumitul Liceu „Mircea cel Bătrân”, a fost botezat de domnișoara Florica Coriolan, fiica lui Gheorghe Coriolan, directorul prestigioasei instituții tomitane.
Faustin Carp este descendentul unei ilustre familii moldovenești, fiind înrudit întrucâtva și cu junimistul Petre P. Carp.
Faustin a avut o soră, Ecaterina (Nela) Carp, căsătorită Fulga, care a urmat facultatea la Iași, la clasa lui Nicolae Tonitza, devenind ea însăși profesoară de desen la Ploiești și pictoriță.

Unul dintre verii primari ai tatălui este faimosul Mircea Carp, ofițer combatant în cel de-al Doilea Război Mondial și un anticomunist convins. Devenit un nume al exilului românesc postbelic, a fost cel care în Epoca de Aur surprindea plăcut miile de români care ascultau clandestin posturile de radio „Vocea Americii” și, ulterior, „Europa Liberă”, după semnalul „La microfon Mihai Șoimu”.

Mario își amintește cu nostalgie că după moartea tatălui său, mama a păstrat în Constanța un imobil cu parfum de epocă, situat pe Dr. Aristide Karatzali, o străduță din vecinătatea mării, locație pe care cei doi frați au frecventat-o vară de vară, multă vreme.
Unul dintre prietenii săi apropiați era Gheorghiță, băiatul comandantului de cursă lungă Gheorghe Balaban, care locuia în blocul albastru din fața Gării, dincolo de parcul de astăzi.
La imboldul tatălui, Faustin a urmat cursurile Liceului „Mircea cel Bătrân”, pe care l-a absolvit în anul 1941, intrând în posesia Diplomei de bacalaureat nr. 25728.

Zodie de apă, la 27 octombrie 1941 a devenit elev al Școlii Navale. În condițiile vitrege ale celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o la 15 aprilie 1944, numărându-se printre cei 26 de aspiranți – 20 de puntiști și 6 mecanici – care au fost avansați în baza Decretului nr. 1030/1944.
Printre aceștia, nume sonore precum Petrișor Bărbuneanu, fiul amiralului Petre Bărbuneanu sau bunul său prieten Gheorghe Balaban, viitorul comandant de cursă lungă și o somitate a Marinei comerciale.

Iată-i și pe ceilalți colegi din mult încercata promoție 1944: Alexandrescu Ioan, Bărbos Aurel-Alexandru, Bengulescu Alexandru-Constantin, Crăciunescu Marcel, Vischy Henry Auguste, Cristodorescu Alexandru, Iacomi Mircea Mihai, Ionescu Georgică Radu Irinel, Marinescu Alexandru Mircea, Matache Vasile, Mihăescu Traian, Niculicioiu Pompiliu, Pandelescu Ioan, Pastramagiu Aurel, Petrescu Octavian, Șerbănescu Alexandru și Vasiliu Leonard, viitor comandor în Comandamentul Marinei Militare.
Cei șase aspiranți mecanici au fost Cernătescu Gheorghe, Constantin Nicolae, Drăguș Mircea, Dumitru Dumitru, Epure Ioan și Norea Constantin.

La 9 noiembrie 1944 și-a început cariera în Regimentul Artilerie Marină, transformat la 1 iunie 1945 în Divizionul Artilerie Marină.
Conform mărturiilor încredințate tiparului de comandorul în retragere veteran de război Nicolae Mujicicov, pe timpul campaniei a participat, ca ofițer la bord, cu distrugătorul „Regele Ferdinand” la retragerea din Crimeea, celebra „Operațiune 60000”.
În anul 1946 a urmat cursurile Școlii de Aplicație.
Conform Serviciului C al Ministerului Afacerilor Interne, Secția IV, Biroul 2, în 1946 a avut manifestări antidemocratice – a cântat Imnul regal în front!
Drept urmare, la 11 iunie 1946 a fost trecut în rezervă, prin Înaltul Decret nr. 1835/1946, ca efect al prevederilor Legii nr. 186/1945.

Din val în val

Nevoit să ia viața de la capăt, din noiembrie 1946 și până în februarie 1948 Faustin a lucrat ca funcționar la Oficiul Livrărilor de Petrol din Constanța.
Între timp a dat examen de ofițer maritim clasa a III-a.
Din februarie 1948 a lucrat ca muncitor flotant la silozurile de cereale din port iar mai târziu a fost numit magazioner la magazia de turte a Băncii Federale din Constanța.
Între timp reușește să se ambarce pe vasul de pescuit „Calcanul”, care se afla în șantier pentru reparații.
În aceste condiții a făcut cerere de ambarcare la Sovromtransport (SRT), astfel încât la 27 noiembrie 1949 a fost îmbarcat pe vasul „Plehanov” ca ofițer III iar de la 28 noiembrie 1950, ca ofițer II.

Din Certificatul eliberat la 29 mai 1952 de comandantul navei, clc V.N. Ionescu, rezultă că „În perioada în care a funcționat ca ofițer II a îndeplinit efectiv în diverse călătorii funcția de secund, îngrijindu-se de operațiunile navei, sarcină de care s-a achitat în mod cu totul excepțional.
Posedă cunoștințe tehnice teoretice superioare brevetului său actual de ofițer II maritim.
Este muncitor și corect și a contribuit în mare măsură la ridicarea cunoștințelor profesionale ale tovarășilor săi care au urmat sub directiva sa cursurile de calificare pentru brevete superioare, prelucrând programul prevăzut de «Tehniminimum» pentru punte.
Este apt a îndeplini funcția de secund pe orice navă de orice tonaj.”.

În luna ianuarie 1955 a luat examenul de ofițer maritim I, fiind ambarcat pe vasul „Friedrich Engels”, cu care a făcut o serie de voiaje în Albania.
A navigat pe Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Baltică, Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.
Cunoștea ca nimeni altul porturile și căile maritime din Arhipelag și Marea Roșie.
În 1957, cu prilejul Zilei Marinei Republicii Populare Române, prin Decretul Marii Adunări Naționale nr. 377/1957, semnat de dr. Petru Groza, i s-a acordat „Ordinul Muncii” clasa a III-a „pentru merite deosebite în muncă”.

Pilot la Suez

Odată cu naționalizarea, în anul 1956, a Canalului de Suez, unde lucrau 200 de comandanți-piloți, dintre care 61 englezi, 53 francezi, 14 olandezi, 11 norvegieni, 12 greci și 40 egipteni, pe poziție au rămas doar egiptenii și grecii. În ajutorul Egiptului au venit alți comandanți străini, printre care și conaționalii noștri Faustin Carp și Mircea Titus Stănescu.
Toate ziarele din România anunțau plecarea celor doi comandanți la Canalul de Suez. În drumul lor spre Egipt, pe 22 septembrie 1956, reporterul ziarului maghiar „Előre” („Înainte”) îi solicită lui Faustin Carp un interviu, consemnând: „El este acel ofițer de marină care a parcurs în cel mai scurt timp gradele ierarhice, de la ofițer III la căpitan de lungă cursă. Este un marinar excepțional de bine pregătit. A lucrat pe navele «Plehanov», «Berezina», «Ardealul», «Constanța» și «Transilvania».”.
Guvernul egiptean le-a oferit tuturor case, vile, garaje etc în Ismailia, pentru a beneficia de toate condițiile necesare unui trai mai mult decât decent împreună cu familiile.
În septembrie 1956 vasul „Dimitrov”, comandat de clc Mircea Nicolau, revenea în țară, de unde plecase pe 15 iulie, după ce descărcase fosfați într-unul din porturile Asiei. La intrarea în Canalul Suez se formează un convoi de 13 nave. La urcarea celor doi piloți la bord, comandantul navei și ceilalți ofițeri au fost încântați să-l recunoască pe Faustin Carp, fostul comandant al navei „Constanța”.
„- Ce faci, măi Faustine? Pilot la Suez? Tu ne pilotezi vasul? îl asaltează comandantul, ofițerii și alți marinari de pe «Dimitrov».

• Da, pilot la Suez! – răspunse emoționat Faustin Carp.

Acum canalul e al Egiptului. Ah... am uitat să vi-l prezint întâi pe prietenul meu, pilotul egiptean Ibraim Havuz. [...]
Carp Faustin este unul din cei doi piloți români care au cerut voluntar să sprijine Egiptul pentru continuarea traficului normal pe Canalul de Suez – avea să consemneze reporterul A. Simovici, în articolul „Traversând Canalul de Suez”, publicat în „Steagul Roșu”, marți, 9 octombrie 1956.

• Nici o zi nu s-a întrerupt activitatea pe canal - povestește Carp Faustin. Chiar și atunci când au plecat piloții fostei companii, egiptenii au depus eforturi cu atâta patriotism încât puținii piloți au făcut față tuturor navelor. Canalul e întreținut ireproșabil.”.

Doi ani mai târziu, despre cei doi piloți români aflați pe Suez, Faustin Carp și Titus Stănescu, reputatul jurnalist și om de televiziune Tudor Vornicu, avea să consemneze sub titlul „Case românești la marginea deșertului”, în „Scânteia”, de marți, 14 ianuarie 1958: „Era de datoria noastră, a gazetarilor ce vizitam întregul traseu al canalului, să-i întâlnim, cu orice preț, pe cei doi piloți români care se află aici din toamna lui 1956, imediat după naționalizare. Or, lucrul nu este atât de ușor de realizat deoarece tot la o zi cei doi sunt în cursă. [...]
La Port Tewfic eram anunțați. Pe Maria Stănescu nu o răbdase inima să nu-și anunțe prietena, pe Valeria Carp, că patru ziariști români gonesc spre Suez. Așa că l-am găsit pe Faustin Carp extrem de pus la punct (era de altfel ziua sa liberă), așteptându-ne așa cum ar fi făcut-o, de pildă, la Constanța, cu niște vechi prieteni.
Ca și în casa de la Ismailia am descoperit și aici un fel de colț românesc cu șervețe de borangic, cu cutii încrustate cu motive naționale și chiar cu un tablou alegoric reprezentând fete de prin părțile Argeșului îmbrăcate în costume naționale, opera unei rude a gazdei care s-a iscălit simplu, Nela.
Aici am rezolvat de altfel misterul hreanului care fusese folosit de familia Carp la niște piftie, și tare am regretat aflând că se terminase cu o zi înainte.
Faustin Carp și soția lui ne-au vorbit de invitațiile pe care le fac altor piloți de naționalități foarte diferite, oferindu-le «seri românești» foarte apreciate aici, departe pe țărmul Mării Roșii.
Auzindu-i vorbind cu atâta pasiune despre toate acestea, aici departe de țară, la mii de kilometri, ne simțeam și noi mai aproape de casă, aș îndrăzni să spun acasă.”

Pe navele „Navrom”

Întors în țară, Faustin Carp avea să preia comanda celebrului cargou „Ardeal”, despre care jurnalista Stela Neagu avea să consemneze, sub titlul „Lupi de mare”, în nr. 51(291) al revistei „Flacăra” din 24 decembrie 1960: „«Ardeal» - cel mai mare vas al flotei noastre comerciale – are un căpitan nou, numit recent. Coincidența face ca noul comandant – căpitanul Faustin Carp – să aibă exact vârsta vasului: 38 de ani și să fie – cu toată tinerețea sa – un marinar cu experiență bogată.
Faustin Carp s-a întors recent în țară după o lipsă de 4 ani, vreme în care a fost căpitan pilot pe Canalul de Suez, unde plecase după naționalizarea Companiei Suez, când piloții țărilor imperialiste (sic!) refuzaseră să mai conducă navele prin canal.
El a sosit în Egipt în septembrie 1956, îndeplinindu-și misiunea cu conștiinciozitate și cu o perseverență de fier, până în luna mai a acestui an.
În plin război, căpitanul pilot Faustin Carp, înfruntând primejdiile, a condus prin Canalul de Suez zeci de nave grele, sub pavilioanele tuturor țărilor lumii.
El a câștigat astfel stimă și recunoștință în țara prietenă.”.
Printre cei care l-au cunoscut și i-au purtat o binemeritată și statornică recunoștință se numără și clc Nicolae Romulus Moise, care și-a început cariera pe „Ardeal”, sub comanda acestuia: „Primul pe care l‑am întâlnit la bord în ziua îmbarcării a fost comandantul Carp Faustin. Un bărbat bine făcut, cu o ţinută distinsă, un om care mai degrabă inspira alese, rafinate preocupări intelectuale... cu o figură de pictor, sau de scriitor decât cea a unui comandant al cargoului acesta rătăcitor pentru transport mărfuri generale.
Prietenos dar în acelaşi timp distant, se citea pe faţa lui o siguranţă de sine clădită atât pe o educaţie şi o cultură aleasă ca şi pe o experienţă îndelung încercată de vicisitudinile vieţii pe mare.
[...] Cu practică în nenumărate voiaje în marina noastră comercială şi cu serviciul de 4 ani ca pilot al Autorităţii Canalului de Suez, reprezenta unul din comandanţii de elită ai marinei noastre comerciale pe care am avut norocul să‑l cunosc, să nu‑i port pică pentru prima confruntare de la scara vaporului, să‑i recunosc meritele şi să‑l urmez în profesie.”.

Acum șase decenii...

După o criză renală, în luna iulie 1961 Faustin Carp se hotărăște să se opereze la Spitalul Fundeni din Capitală. Din nefericire, în a cincea zi după operație face febră, care se repetă și, în final, se stinge din viață pe 5 august 1961, la numai 39 de ani.
Deși fusese asistat de medicul care-l operase și pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, neglijența acestuia avea să-i curme viața, pe fondul unei septicemii.
O ancoră așezată la căpătâiul său în Cimitirul Ghencea Militar din Capitală este poate singura stavilă în calea uitării.
A lăsat în urmă figura sa luminoasă și blajină și amintirea unui marinar destoinic, care a purtat cu cinste pavilionul tricolor pe mările și oceanele lumii.
Dincolo de regretele colegilor de breaslă, au rămas singuri și neconsolați soția Valeria, împreună cu cei doi băieți. Cel mare – Gheorghe, de 2 ani, născut pe 2 ianuarie 1959 în Ismailia – Republica Arabă Egipt, fusese adus în țară la bordul navei „Pobeda”, în octombrie 1958.
Absolvent de Drept și reputat procuror, a decedat în 2004.
Profesoară de limba și literatura română și franceză, Valeria Carp nu s-a mai recăsătorit. Născută la Turnu Severin și obișnuită cu valurile vieții, fosta lideră a Tineretului Liberal din anul 1946 a lucrat mulți ani la Oficiul Național de Turism ,,Litoral”, ținându-și băieții aproape, la Hotel „Perla”.
Și pentru că nu s-a dezis niciodată de marea sa dragoste - literatura -, a cochetat cu gazetăria și a redactat pentru posteritate o piesă de teatru, intitulată „Și Marea are stejarii săi”. Cu un Prolog pe măsura celor trăite și simțite alături de un marinar adevărat:

„Marea! Imensitate și freamăt continuu, așternută într-un nesfârșit covor smaraldic, ale cărui nuanțe, fără de hotar între ele, se mistuiesc clipă de clipă, tăcute și neputincioase, în spuma valurilor.
Mângâiată de razele soarelui sau bătută de furtuni, ea, Marea, a rămas aceeași – paradoxală: izvor de poezie și desfătare, piatră de încercare a virtuții și cutezanței, necruțătoare dar și gata de a frânge tot ce întâlnește în cale...
Din creasta valurilor și până în adâncurile ei l-a răscolit pe om, altoind în el pasiuni și idealuri. A dat naștere la istorii și știință, confruntându-l pe om cu forța și puterea ei.
A dat impuls creației umane, lăsându-se cutreierată, dar nu și stăpânită.
Și numai aici, în largul ei, ascultând simfonia valurilor, deslușești tainele chemării de a fi marinar.
Fiindcă aici, de unde altitudinea începe să se măsoare, Marea își are «stejarii» ei.
«Stejari» falnici, durați din gânduri și simțiri.
«Stejari» falnici, sevă din seva noastră, trup din trupul nostru, dar a căror viață și-o petrec mai mult între valuri, pe crestele lor înspumate și pline de mister, departe de familie, de ai săi dragi.
«Stejari» falnici, care au două tulpini – una acasă, alta pe vapor.”

Citind-o, am certitudinea că este un crâmpei din tumultuoasa poveste de viață a soțului său, Tinel, pe care, cu siguranță, l-a reîntâlnit în cealaltă dimensiune, pe Marele Ocean al Veșniciei, în 2007.
Băiatul cel mic, Mario, de numai 11 luni, născut pe 19 august 1961, la București, a absolvit Facultatea de Tehnologie Chimică la Politehnica din București și a lucrat o perioadă ca cercetător la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutică din Capitală.
După Revoluție, încercând să pună bazele unei afaceri private, a ajuns în biroul unui director administrativ din portul Constanța. Când i-a aflat numele, acesta l-a întrebat dacă are vreo legătură de rudenie cu Faustin Carp.
Atât i-a trebuit să afle! Admirația și poveștile nu mai conteneau, culminând cu celebra „manevră Carp”, care făcuse istorie în Marina Română.
Din 2005 Mario este acționar la două restaurante – cel din Mamaia și altul în Capitală. Are dublă cetățenie, română și italiană și se mândrește nespus cu odraslele sale - Jennifer, fiica de 16 ani și băieții Thomas de 14 și Nicholas, de 26 de ani -, pe care le aduce vară de vară pe litoral.
În memoria tatălui său, a fost cândva pe „Transilvania”, pe urmele lui. De asemenea, poartă la gât, ca amuletă, o elice aurită, care să-l propulseze tainic dar sigur în viață.
În plus, deține și el un brevet de conducător de ambarcațiuni de agrement clasele C și D.
Și nu doar pentru a se plimba, cât pentru a admira și saluta marea în larg, acolo unde tatăl său, comandantul de cursă lungă Faustin Carp, a fost și va rămâne veșnic pilotul legendar de la Suez.

Bibliografie:
1. Nicolae Romulus Moise, „O jumătate de veac în Marină”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2016
2. Nicolae Mujicicov, „Mărturii de veteran de marină”, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanța, 2012
Sursa foto: Arhiva familiei Mario Carp
 
Despre Marian Moşneagu

Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 
Citește și:
Lumea marinarilor: Tovarășii de luptă se retrag!