Poezia zilei Ochiul apei - Irina Lucia Mihalca

Ochiul apei
 
 Înainte de a exista, din tăcerea visului
 privea oul cosmic apărut
 prin contopirea cerului cu pământul.
 Înainte de a exista, privea nuferii calmi
 cum suspinau retrași,
 în adâncul mâlului întunecos,
 ca, în lumina aurorei, să renască.
 Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,
 pletele sălciilor se unduiau.
 
 Prin vocea Profetului, o mână visătoare
 pictează eternitatea,
 o zi albă, o noape plină de convulsii,
 pictează repede Paradisul,
 fără eboșe, fără retuș,
 doar din sclipiri 
 ( în viteză, marele secret al vieții)
 albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.
 Cunoaște reveria mileniilor,
 culorile devin cuvinte,
 cuvintele devin poeme curgătoare.
 Când furtuna sfâșie cerul, apele se revarsă
 în culorile dorite, până la suflet.
 La început, la orizont e doar o ceață,
 o luptă între piatră și aer, între cer și apă,
 o lume în flăcări, o lume în expansiune.
 Trecutul este prezent, imaginea se trezește,
 spațiul e cucerit, prinde viață.
 Visează, visează nemărginit.
 În adâncimea timpului a fost înghițit.
 Ca să intri în visele
 unui om trebuie să fii om.
 Este vărsat pe un mal de nisip,
 o pasăre zboară cu o floare albă în cioc,
 auzi şoaptele nopţii
 trecând din fereastră-n fereastră,
 bătăile inimilor îndrăgostite
 şi freamătul  mirării
 în faţa lucrului nefăcut, necunoscut.
 Într-o poveste confuză, privirea spune totul.
 
 Întorci pagina imaculată în universul visului.
 Mâna este trezită din candoarea somnului.
 Iată, o pată în inima cuvântului! 
 O umbră în apa din depărtare
 provoacă forțele adormite,
 la graniță, ghețarii răspund sacadat,
 cu o voință pură - miracolul
 mișcarii și curgerii cristaline -
 gravezi norii vocalelor,
 cuvintele pot fi elidate,
 un spațiu se întinde
 și prinde formă
 până când începi să crezi.
 Vezi pământul și viața,
 renașterea,
 adevărata aventură,
 ieși din vastul necunoscut
 și vezi imensitatea din noua viață.
 
 Ne regăsim zâmbitori printre pomi. 
 Iubirea este un copil senin, vioi, zglobiu. 
 Amintește-ți! În tine-i lumina,
 în tine-i splendoarea.
 Permite-i să vină, primește-o!
 Totul e plăsmuit, totul se mișcă. 
 O lumină mică e fericirea, în sine.
 Dincolo de dincolo, 
 de umbrele nopții nu te mai temi. 
 Atât de aproape de taină,
 trăiești speranța pură, fragilă și nudă,
 sămânța unor vise fără sfârșit.
 
 Oare, noi descoperim lumea 
 sau lumea ne descoperă pe noi?
 
 28 martie 2018