Poezia zilei Darurile litiei – Irina Lucia Mihalca

Cu viteză îți aleargă gândurile, prin zbaterile punctului
un abis se deschide pe marginea cuvântului
și-a gândului nerostit, sigilat în tainele ființei.
În spațiul acesta de nepătruns
rodește sămânța speranței.
O lumină arde aripile unui fluture,
de-ai fi fluture, ars de această lumină
ai vrea să fii,
o lumină abia atinsă
ce păstrează albastrul eternului,
cu darul de a calma, pansa
și vindeca disperările, rănile, durerile.


Brusc, vânturile s-au dat de o parte, era liniștea.
Realitatea s-a răsucit, contopind,
până la o nouă fuziune,
ființe și lucruri, trăiri, stări și emoții.
În acea fracțiune de timp, în acel tumult,
pe sunete de clavecin,
un răspuns a venit către tine.
Binecuvântezi secunda atingerii cuvântului,
luminii pure și ecoului vocii,
păstrându-te lângă ea, în Cuvânt.
Aici, aproape, e lumina ei,
la rădăcini a crescut, s-a tot mărit,
iar, sus, e o flacără uriașă,
e ochiul din piatra unghiului.


Plâng copacii. Pe furiș, o lacrimă
sau, chiar, mai multe îți ștergi.
- Tu îmblânzești natura, tu o vindeci,
tu iei durerea din ființa copacului,
iar eu credeam
că îngerii luminii sunt trimiși,
doar, să protejeze,
să arate drumul limpede,
să țină cartea speranței mereu deschisă,
pentru a ieși din ea Cuvântul ce izbăvește!


Pâine, vin, grâu și untdelemn - ofrandă și mulțumire.
Un poem este cu toată ființa ei,
un poem citit cu nesaț,
clipă de clipă,
literele îți alunecă, întrupându-se,
filă după filă, împreună, se învață fericirea,
fiindcă, da, mare ți-era deznădejdea.


6 noiembrie 2017