Pentru totdeauna - Irina Lucia Mihalca

 Blocate în capcanele unui gând vaporos, clipele ard
 la temelia templelor inundate
 într-o lumină blândă, estompată, ca un vis.
 
 Pictură şi poem în mii de fire, luna stranie, palidă, mare,
 se ridică prin ceaţa deasă, explorând tăcerile,
 şi fior, şi sărut, şi mister,
 vântul le şterge fiecare pas din urmă.
 Cine-i plângea zidului?
 
 - Dă-mi jumătatea, dă-mi viaţa, dă-mi fructul nostru,
 cu buzele te-aştept,
 înflorită eşti în palmele mele!
 - ecoul îţi reverbera strigătul.
 Te simt aici, lângă mine, cu tine, în adâncuri,
 în celulele mele te respir,
 în tine m-am zidit, tu eşti muntele meu!
 
 Cel mai iubit pământean şi cea mai iubită pământeană!
 La adierea vântului, prin semnele serii,
 frunzele galben-aurii par să-i cheme.
 O trecere temporară a pâlpâit la ceas de seară,
 într-un contur tot mai confuz, printr-un nou timp, frenetic,
 tumult de valuri, dincolo de viaţă şi moarte,
 în cerurile de dincolo de cer.
 
 Suntem în balansul sfios al zorilor, în armonia pietrelor,
 în fâşii de gheţari, în cântecul duios al privighetorii, coborât din rai,
 în izvoarele incendiate cu patimă, în conturul plecării prin ea,
 cu zâmbetul străveziu la vedere!
 Suntem lumina sacră, suntem pacea,
 uimirea plăcută a zâmbetului de dinainte sau de după înţelegere.
 Suntem ce ne-am propus - reflecţia fecundă a gândului unduit
 precum apele răscolitoare ale mătăsii.
 Suntem minunaţi!
 
 Din umbră, delicat lunecă luntrea,
 o mie de cocori o însoţesc,
 înspre o nouă lumină, sufletul e desprins.