Irina Lucia Mihalca - Spre Efes de la Troia pornim

În jurnalul călătoriei, pe drumul vieţii,
într-un poem liber, e desenat un nou decor...
Pornim spre Efes de la Troia,
pe drumul fără de întoarcere pornim.
Furtuni de nisip trec pe lângă noi,
un înger de zăpadă ne însoţeşte,
doar piatra cerului, încrustată în inelul tău,
ne luminează drumul.
 
În trecere, macii înroşesc dealurile din Pergam,
ne semnalizează umbrele regilor attalizi ce bântuie,
fără odihnă, printre coloanele din evantaiul acropolei.
 
În seara înflorită, în amfiteatru întinzi cortul,
în zbor, o pasăre sparge tăcerea... departe, în zare,
sclipesc luminile corăbiilor
ce-şi poartă încărcătura pe apele Egeei,
timpul se-opreşte prin iarba nopţii,
suave cântări
par să se-audă din templul zeiţei Demeter.
 
De ce eşti trist, de ce te temi? te-ntreb,
De moarte, de clepsidra
în care suntem închişi! îmi şopteşti.
 
Un parfum sublim
îţi ameţeşte sângele prin pleoape,
priveşti un zâmbet răsfrânt,
respiri mirajul iubirii
- o emoţie până la cer şi dorul primordial -
simţi cum un zid al uitarii se prăbuşeşte,
simţi cum viscolul scormoneşte prin sângele tău.
 
Plângi, asculţi cântecul,
n-ai vrea ca melodia să se termine... de parcă
ar fi venit acum toamna sau primăvara,
un alizeu printre roşul-galbenul-verdele frunzelor
nedesprinse din mâinile copacilor,
albastrul gândului unui nou cer şi noi, două oglinzi.
 
A te supune mereu dorinţelor, noilor dorinţi!
Ştii că nu poţi să rupi petala unei flori
fără să deranjezi undeva o stea...