Trei poveşti cu ţigani. Din care una la Mamaia

Povestea 1. Vara trecuta eu si sotia am fost invitati la o conferinta la Constanta organizata de Universitatea Ovidius. Ca sa imbinam placutul cu utilul, ne-am luat si prunca dupa noi.Se anunta o minivacanta interesanta. Vine si ziua cu pricina, de la aeroport am plecat direct la tren. Ajungem in gara la Constanta, pe la amiaza, si dupa socul ca nici la ora actuala primaria nu a catadicsit sa puna la dispozitia turistului un autobuz de la gara pana la Mamaia, ajungem, nu lipsiti de peripetii, in statiune.

Ma rog, ne-am cazat la Perla si, dupa ce ne-am rezolvat micile probleme organizatorice, hai la apa. Peste drum cum ar veni, la Cleopatra. Era deja sapte seara, soarele, desi inca puternic, nu mai dogorea, plaja era inca destul de animata, apa era calda, deci ce sa o mai lungesc, totul era minunat. Trebuie sa precizez ca la ora aia nu mai era nimeni sa ceara bani pe sezlonguri.

Dupa o vreme, pret cam de-un castel de nisip cu patru turnuri si un zid de aparare, la vreo doua sezlonguri mai la dreapta apare o familie care a atras instinctiv toate privirile celor de pe plaja. Erau niste tigani tipici, genul de tigani cu care mamele isi sperie copii. Tatal era posesorul unei mustati care ar fi facut invidios orice husar, cu palarie pe cap, camasa ridicata peste un burdihan cat toate zilele si niste pantaloni cam pe vine. Mama era cu ciorapi rosii, pulover (da, am scris bine, pulover) cu maneca lunga roz, rochie de unverde crud, inflorata cu flori rosii si nelipsita basma parca si mai inflorata. Mi-am facut socoteala din cum erau imbracati ca erau amarati, plus ca femeia nu avea nimic in cozi.

S-au asezat foarte cuminti pe sezlong, in timp ce baiatul lor (sa fi avut vreo 7 ani) s-a dezechipat rapid si s-a aruncat in apa. Acuma va spun toate astea nu pentru ca m-ar fi interesat in mod anume, dar din pozitia in care imi ajutam fata la repararea (acum eram deja la reparatii, dupa un tzunami naprasnic) castelului, nu puteam sa fac abstractie de ce se intampla la doi metri mai in fata. Au stat ei ce au stat pe scaune (intre timp, baiatul s-a tot jucat in apa) si dupa vreo jumatate de ora, cand deja era mai racoare, s-au pregatit de plecare. Coincidenta face ca aceeasi racoare ne-a mobilizat si pe noi. Am plecat in acelasi timp, noi mai in fata. Tiganca ma striga din spate „Domnu, domnu", „Da" zic eu, „I-a cazut asta la fata" si imi intinde o jucarie de-a pruncii. „Multumesc frumos" zic eu, „cu placere" zice ea. Acuma, si datorita faptului ca noi eram incetiniti de fiica mea, ei au luat-o mai in fata.

Trecem de zidul de beton care separa plaja de strada si indiferent de cat de mult ma sterg pe picioare, tot imi ramane nisip care ma cam roade in sandale. Nu-i problema, zic eu, lasa ca pana la hotel nu sunt decat doi pasi si prefer sa merg in picioarele goale. Prietenii nostri sunt deja in fata, cam la zece metri. Ajungand la jgheabul ala comunist cu pretentii de fantana arteziana, baiatul, avand cam aceeleasi probleme ca si mine cu nisipul, isi vara picioarele in apa dupa care se incalta si pleaca fericiti mai departe toti trei. Din cauza ca si fii-mea ma cam exaspereaza ca o „mananca" nisipul, si cum „printesele nu merg fara papuci" imi zic sa o clatesc un pic, ca incepusera peruvienii sa cante in fata la Perla si banuiam eu ca nu o sa mergem direct in camera. Nici n-apuc sa o ridic pe ghizdul de beton cand o doamna intre doua varste, venind din sensul celalalt mi-a atras atentia destul de acustic „Nu va spalati copilul aicea ca s-a spalat un tigan".

Povestea 2. Orasul in locuiesc de ceva vreme este un targ destul de linistit si, in duminicile calduroase de vara, iesitul la o inghetata da'vero la o terasa cu nevasta si de ceva vreme si cu prunca, este o alternativa foarte ispititoare fata de alte moduri de petrecere a timpului -mai ales ca pe aici, duminica, totul e inchis. Cum am si eu slabiciunile mele, am un loc preferat. De fiecare data cand ma vede pe acolo, Enrico, chelnerul, isi incerca norocul: propune el comanda. In privinta mea, nu a dat niciodata gres. O fi si din cauza ca ne cunoastem de cativa ani. Prima impresie cred ca a contat foarte mult. Cand m-am asezat prima data la terasa lui n-am reusit sa leg nicio boaba in germana asa ca i-am aratat cu degetul pe carte ce vreau. Dar cand i-am vazut numele scris pe ecuson, am dat-o pe italiana. Si asa ne-am imprietenit.

In fiecare vara, orasul e inundat, efectiv, de trupe de cantareti ambulanti care isi etaleaza virtuozitatea. Unii canta chiar frumos si lumea le cumpara CD-urile. Numai ca de la o vreme, au inceput sa apara si trupe, mai bine zis tarafuri, de cetateni romani de etnie roma. Ei au schimbat un pic regulile jocului in sensul ca, spre deosebire de ceilalti care canta intr-un loc si daca vrei sa le dai ceva, trebuie sa te duci tu sa le dai, ei bine, compatriotii nostri au venit in sprijinul clientului si vin ei la tine. Daca la inceput pare putin hilar sa te trezesti cu un nene neingrijit care iti pune pe masa un pahar soios de carton de la McDonalds cu ceva monede si iti spune ceva de genul „prego siniore, un euro" (in Deutschland!), surpriza se transforma subit in iritare cand constati ca nenea nu se da dus fara minimum 1 euro. Si ca sa fie sigur ca nu existe bariere lingvistice, iti zornaie paharul soios, te trage de maneca si iti indica cu degetul ce trebuie tu sa faci, in timp ce din gura iti susura gales „un euro". Si nu rateaza nicio masa.

Personal, pe mine nu ma deranjeaza prea tare, poate si pentru faptul ca eu agreez muzica pe care o canta ei, si poate si pentru ca vorbind aceeasi limba, imi este mult mai usor sa scap de ei de la masa. In schimb, restul oamenilor par destul de iritati de acest mod agasant de a cere bani. Astfel ca orice chelner care tine la clientii lui a realizat ca acesti oameni nu trebuie lasati printre mesele terasei lui. Ei si intr-o dimineata cum stateam noi asa, apar trei tigani si vazand-o pe fii-mea incep sa bage o caricatura de acorduri, cica „pentru copii" dupa cate i-am auzit vorbind intre ei. Imediat apare si Enrico ca o acvila ce-si apara puii si ii trimite la concurenta cu cateva vorbe de duh intr-o toscana dezlantuita si cu un sut in dosul ultimului lautar ce parea ca nu intelege ca nu este bine venit. In timp ce conationalii s-au indepartat rapid, Enrico se aseaza la masa si imi spune privindu-ma in ochi: „nu am sa inteleg niciodata cum de este posibil ca din acelasi loc sa vina oameni atat de diferiti, ma uit la voi si ma uit la aia pe care i-am gonit si tot nu inteleg ce fel de tara e Romania."

Povestea 3. Institutul la care lucrez e in orasul vecin, asa ca zilnic fac naveta cu trenul. E cu mult mai convenabil si ca timp si ca bani si ca stres. Si pentru ca fac treaba asta de ceva vreme, am ajuns sa stiu toate orarele, toate cotloanele din toate garniturile, deci ce sa o mai lungesc, a devenit ca o a doua natura. Acuma, din aceasta calitate, de navetist, va spun ca DB este departe de ceea ce pretinde. Intarzierile sunt norma, iar defectiunile tehnice nu sunt o raritate. Ei si mai daunazi, intr-o dimineata, pe cand ma pregateam sa cobor, na ca usa de pe partea peronului e defecta. Trec in vagonul celalalt, si cam prea mare coincidenta, dar si in acest vagon, desi este de clasa 1, usa este defecta. Zic DB si continui sa merg ca sa cobor pe la capatul celalalt al regionalului. Numai ca la trecerea mea prin vagonul din clasa 1, observ o scena destul de dinamica.

Controlorul solicita destul de vocal si repetat „ausweiss", adica pasaportul, unor indivizi destul de rapanosi si cam sculati din somn. Acestia, profitand de faptul ca trenul tocmai ce oprea in statie, ii replica controlorului „ce impingi ma asea, das ist niht corect" si o zbughesc pe usa. Controlorul nu a fugit dupa ei dar vorbea deja la telefon. Din cate am auzit eu (eram nas in nas cu controlorul) acesta a spus doar atat: „zwei Romanian. Sie haben garnichts". Acuma, traducerea e cea care imi pune probleme. Daca vroia sa spuna doi romani, corect era sa spuna „zwei Rumänen" ori nu a pronuntat asa. Daca vroia sa spuna doi tigani, trebuia sa spuna „zwei sinthi" da' nici asa nu a spus. Si m-am tot gandit eu ce naiba inseamna „Romanian" asta. Asa ca am ajuns la concluzia ca DB nu numai ca face o discriminare intre etnicii romani si etnicii romi de cetatenie romana, dar face o discriminare si intre tiganii provenienti din Romania si restul tiganilor. Si stau si ma intreb „ist das corect sa discrimineze astia asea?"

Sursa: smartwoman.hotnews.ro