Istoria românilor Elisabeta, prima regină a României. ”Și acum mă înduioșez când mă gandesc la copilăria mea”

Pe 29 decembrie 1843 se năștea primul copil al prințului Hermann de Wied și al prințesei Maria de Nassau. Fetița a primit numele Elisabeta Paulina Otilia Luiza, după numele nașelor sale Eliza Luiza, soția lui Frederic Wilhelm IV, rege al Prusiei și marea-ducesă Elisabeta Mihailnovna a Rusiei, potrivit  istorie-pe-scurt.ro.

”Intrarea în lume” a viitoarei regine a României s-a făcut la botezul primului său frate, principele Wilhelm, născut pe 22 aprilie 1845. Cu această ocazie ea i-a suprins pe toți cu grația cu care mergea pe vârfuri ca să pară mai înaltă, întinzând mâna spre a-i fi sărutată de cei prezenți la ceremonie. Până la 4-5 ani Elisabeta era atât de neastâmpărată încât a fost supranumită ”Vâltoarea”. Odată, obligată să stea pe loc ca să pozeze alături de fratele său pentru un portret, a leșinat din pricina efortului prelungit de a sta liniștită, așa cum i se ceruse. Această voiciune avea să se potolească încetul cu încetul, căci educația extrem de severă ce i-a fost dată copilului, a transformat-o într-o ființă timidă, temătoare și rezervată. În primăvara lui 1849 s-a considerat necesar să se înceapă educația micuței Elisabeta. Sistemul de învățământ de la castelul Neuwied trecea de la o generație la alta neschimbat. Părinții recurgeau la cravașă(bici de călărie) pentru a îndrepta cele mai mici greșeli.

În 1852 prințesa a fost trimisă împreună cu prima ei învățătoare adevărată, domnișoara Jose, la școala protestantă de pe lângă biserica Billettes-du-Marais, din Paris, unde va continua să deslușească tainele legătoriei, îndeletnicire începută la Neuwied. Tânăra nu se manifestă în mod special ca un talent în ale matematicii, dar știa să recite frumos. La franceză și geografie era printre primii din clasă. Examenele o speriau atât de mult încât suferea mereu de crampe la stomac. La începutul toamnei lui 1854 se întoarce acasă. Viața era în continuare austeră. Era apreciată sârguința în studiu, totul putea fi îmbunătățit. Trezirea se dădea la șase dimineața când mama începea să citească cu glas tare, apoi îi învăța pe copii câte un verset din Biblie deoarece Maria de Neuwied se temea ca neastâmpărata sa fiică să nu devină o superficială. Carmen Sylva își amintește: ”Delicatețea exagerată nu-și avea locul în casa noastră. Era chiar rău văzută: se mânca pâine neagră uscată, fără unt, fără ceva dulce sau acru, mâncarea cea mai simplă cu putință, fără vin, se dormea pe saltele tari”.

”Mama ținea foarte mult la studiile în domeniul științelor, mai ales pentru a combate imaginația (poeziei), despre care nu voia să audă cu niciun chip, ca și cum științele ar fi putut să ofere măcar a zecea parte din consolarea pe care ți-o dă această admirabilă prietenă, imaginația, care ne însoțește pe toate drumurile atât de întortocheate și de anevoioase ale vieții. Dacă nu ești Pitagora sau Newton, științele exacte nu-ți pot da aripi ca să ieși din labirintul vieții. Dar am calculat căderea unui corp și am umplut caiete întregi de cifre pentru că întotdeauna mi-a plăcut să studiez”. Ușurința cu care învățase întotdeauna limbile străine a făcut-o să prindă rapid latina și să ajungă să citească fluent Ovidiu, Horațiu și Cicero, pe care se amuza să-i traducă în engleză. Italiana a învățat-o în câteva săptămâni. Și-a luat obiceiul să scrie notițele în germană când profesorul Sauerwien ținea cursurile în italiană sau în engleză și acest exercițiu dificil și obositor, dar atât de firesc pentru spiritul său extrem de vioi, a obișnuit-o să gandească rapid în mai multe limbi deodată.

Când Elisabeta a împlinit 13 ani, tatăl său a considerat că trebuia să se ocupe doar el de educație. Astfel, el îi preda filosofia după metodele gânditorilor greci, străbătând împreună încă din zori, frumoasele alei ale parcului Neuwied și explicându-i sistemele lui Kant, Fichte și Schlegel. Întorși la castel, se așezau în fața unui șevalet și tatăl îi dădea lecții de desen, de acuarelă și de pictură. Seara era consacrată lecturii, mai ales a vechilor cronicari francezi.

Excepțiile de la programul educațional strict erau rare. Odată, când avea zece ani, Elisabeta s-a trezit cu dorința irezistibilă de a înlocui plimbarea de dimineață cu o vizită la școala de la Rodembach. Mama ei a trecut prin camera copiior, iar prințesa a cerut voie să meargă să învețe cu fetele fermierilor de la castel. Principesa nu a auzit întrebarea și a plecat. Copila a interpretat tăcerea maternă ca pe o încuviințare și a șters-o repede la școală. Învățătorul, măgulit, a acceptat ca noua școăriță să fie prezentă. Era o lecție de muzică. Mica principesă care nu prea îndrăznea să cânte în fața familiei, trage aer și cântă cu voce tare, astfel încât o fetiță impacientată de acel gălăgios entuziasm, și poate chiar invidioasă, nereușind să-și facă vecina să tacă, i-a pus brusc mâna la gură, spre marea indignare a întregii clase. Câteva clipe mai târziu, unul dintre servitorii de la castel, trimis pe urmele ”cântăreței”, a venit să o ceară ca să o aducă la arest!

Alteori când scăpa cu acordul familiei de regimul ancestral de disciplină militară, Elisabetei îi plăcea să meargă în pădurea vecină, în compania unui uriaș câine Saint-Bernard și a două maimuțici albe, Saladin și Zittah. Uneori petrecea ore întregi în compania unui pictor din Dusseldorf, pe nume Sohn, prieten apropiat al tatălui său, care îi arăta cât de frumoasă poate fi natura imortalizată pe pânză. Îi mai plăceau și plimbările în preajma unei vechi cetățui în ruină, reședință a familiei de Wied în Evul Mediu. Curând însă după 1858 a trebuit să-și ia în serios îndatoririle de prințesă germană și a fost nevoită să lase în urmă copilăria și să îndeplinească toate cerințele care se așteptau de la ea. ”În ziua în care înțelegi ce înseamnă datorie, încetezi să mai fii copil”.

Sursa text + foto: www.istorie-pe-scurt.ro