Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
01:15 25 04 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăş”

ro

11 Jan, 2020 00:00 5516 Marime text


George Sarry, născut în 1928, la Constanţa, este nepotul de frate al lui Constantin N. Sarry, proprietarul celei mai longevive publicaţii apărute în urbea de la malul mării, „Dobrogea jună”, aflată în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa.
 


Întemniţat, timp de 11 ani, în închisorile comuniste, sub acuzaţia de înaltă trădare, torturat pentru a declara lucruri imaginare, George Sarry face în volumul său o rememorare impresionantă a vieţii sale în detenţie, a privaţiunilor şi umilinţelor trăite, dar şi a împlinirilor care au venit după revenirea în libertate, plecarea „forţată” în Anglia şi apoi strămutarea la fratele său, în Canada.
 
În fragmentul citat mai jos, George Sarry evocă eliberarea sa din închisoarea Piteşti, în anul 1960, şi emoţionanta reîntâlnire cu familia.
 

„Pe lângă bagajul meu care nu era altceva decât un sac dintr-un material gros, plin cu diferite haine vechi, mai aveam asupra mea certificatul de eliberare primit când am părăsit închisoarea Piteşti şi banii, mai mulţi decât mi-ar fi trebuit pentru tren.
 
Era ora zece dimineaţa când am ajuns la Blocul Dunărea. M-am îndreptat spre recepţie, unde erau două femei care vorbeau între ele. Când m-au văzut, brusc au încetat discuţia. M-am apropiat de ghişeu, am spus „Bună dimineaţa“ şi „Am venit la domnul Sarry“. Una dintre aceste femei a răspuns repede: „Dumneata vii de la domnul Sarry“. Am crezut că nu m-a înţeles şi am repetat „Am venit la domnul Sarry“. Din nou femeia îmi spune: „Dumneata vii de la domnul Sarry“. I-am spus că vreau să-l văd pe unchiul meu, Constantin Sarry. Mai târziu am înţeles de ce femeia îmi tot spunea că vin de la domnul Sarry. Deocamdată, tot ea i-a spus celeilalte că merge cu mine sus, la domnul Sarry.
 
Am urcat în lift şi am mers la etajul şapte. Coborâm din lift, ne îndreptăm spre uşa apartamentului. Femeia sună. Uşa se deschide. În uşă apare mătuşa mea Tereza. ÎI spun: „Sărut mâna, tanti“. Se uită bine la mine, şi-mi dau seama că nu m-a recunoscut. Se uită la femeia de la recepţie care m-a adus la ea, de parcă voia să întrebe „Cine-i omul ăsta?“. Femeia i-a spus că eu vreau să-l văd pe domnul Sarry.
 
Atunci, cu o voce ridicată şi speriată, tanti îmi spune: „Cine eşti, ce vrei?“. Unchiul meu era undeva în casă şi când a auzit pe tanti că strigă cine sunt şi ce vreau îl aud cum zice: „Ce este, Tereza, ce s-a întâmplat?“. Femeia intră şi ea în panică şi îmi spune să plec numaidecât. M-am adresat mătuşii mele şi îi spun că sunt George. Tot cu o voce ridicată şi agitată, strigă „Care George?“. Din nou îmi dau seama că tot nu m-a recunoscut. M-am gândit la singura salvare. Am spus că sunt George al lui Michea, aşa îi spuneau fraţii şi surorile tatălui meu. Când am spus asta, văd cum faţa mătuşii mele s-a schimbat şi o aud spunând: „Georgică, Georgică, nu te-am recunoscut, ce schimbat eşti“. M-a luat în braţe şi striga la unchiul meu: „Costache, Costache, este Georgică al lui Michea“.
 
Unchiul meu era în scaun pe rotile, avea optzeci şi şase de ani şi era bolnav. Femeia a răsuflat şi ea uşurată. Eu şi tanti Tereza i-am mulţumit. M-am îmbrăţişat cu unchiul meu şi mi-au spus că băia tul lor, Puiu, este arestat şi nu ştie unde se află. Aşa se explică insistenţa femeii care-mi tot spunea că vin de la domnul Sarry. Îşi dăduse seama după aparenţa mea că vin din puşcărie. Până atunci nu ştiam că vărul meu era şi el arestat. Aici, la unchiul meu, am vorbit mult despre familia noastră. M-a întrebat despre foarte mulţi prieteni de-ai lui şi cunoştinţe care erau arestate fără ca familiile lor să ştie ceva despre ei, aşa cum familia mea nu ştia nimic despre mine, cu toate că eu mai reuşisem prin deţinuţii de drept comun care se eliberau să trimit acasă veşti despre mine. A rămas surprins unchiul meu când a aflat de la mine că mulţi dintre prietenii lui au stat în celulă cu mine şi că alţii, cu care n-am stat împreună, se află la Piteşti. Unchiul meu făcuse şi el puşcărie ca mulţi alţii fără să fie condamnat. Am făcut socoteala cu unchiul meu că din familia Sarry, am fost şapte de care ştiam eu că au făcut puşcărie. Patru din ei încă se aflau în puşcărie la ora aceea.
 
Unchiul meu voia să-mi spună că mama şi sora mea Chrisanti au plecat în Anglia. I-am spus că am aflat vestea asta de la un constănţean care a venit mai târziu în puşcărie. Ne-am informat la ce oră pleacă trenul spre Constanţa şi am aflat că pleacă la ora şaptesprezece şi treizeci. Unchiul meu mi-a dat nişte bani. Tanti mi-a pregătit un pachet cu brânză, pâine şi nişte prăjituri de casă. La orele cincispre zece mi-am luat rămas bun de la unchiul meu. L-am lăsat cu lacrimi în ochi. Mi-a dat un sfat: să fiu atent ce vorbesc şi cu cine vorbesc. Tanti Tereza m-a condus până la Gara de Nord. În drum ne-am oprit la o fructărie şi mi-a cumpărat nişte mere şi portocale, să mănânc în tren. A stat cu mine la gară până a plecat trenul, la fel şi ea, cu ochii înlăcrimaţi, când m-am despărţit.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF! 

 

Tot drumul până la gară, în tramvai sau când mergeam pe jos, lumea se uita la mine. Eram vizibil că vin din altă lume. Aveam paltonul cu multe găuri, căci la plecarea din Piteşti mi-au scos toate peticele să nu am ascunse cine ştie ce mesaje. Cu faţa albă şi umflată, eram complet diferit de oamenii de pe stradă care erau îmbrăcaţi în haine frumoase şi arătau sănătoşi.
 
Cu toate privirile aţintite asupra mea, nu-mi era ruşine şi nu mă uitam în jos, din contră, ţineam fruntea sus. Nu ştiu ce credea lumea, eu ştiam că nu am omorât pe nimeni, nu am furat şi nu am dat informaţii la Securitate despre vecini, prieteni sau colegi de lucru.
 
De data asta călătoream cu un tren rapid, nu ca cel de la Piteşti la Bucureşti. Tanti Tereza îmi cumpărase biletul pentru rapidul Bucureşti - Constanţa. Am nimerit cu trei bărbaţi şi două femei. Un bărbat şi o femeie erau mai în vârstă, ceilalţi erau mai tineri, cam de douăzeci şi cinci - treizeci de ani. La treizeci de minute de la plecarea din Bucureşti am scos pachetul pe care mi-l dăduse tanti Tereza şi am început să mănânc.
 
Nu mă uitam la cei din compartiment, însă observam semnele pe care şi le făceau între ei, crezând că nu-i vedeam. Cei mai în vârstă vorbeau în şoaptă. Știam că toate mişcările şi şoaptele aveau legătură cu mine. Eu îmi vedeam de treaba mea şi mâncam de parcă eram singur în compartiment.
 
După ce am terminat de mâncat am luat şi eu poziţia celorlalţi, deci stăteam cu privirea aţintită pe ei. De când plecase trenul din Bucureşti, nu i-am auzit pe niciunul vorbind ca lumea. Vorbeau în şoaptă. I-am măsurat pe fiecare la rând şi am întrebat dacă e cineva din Constanţa. Nu mă aşteptam să spună că nu sunt din Constanţa. Toţi au spus că sunt din Constanţa. Am început să întreb ce schimbări s-au petrecut în oraş.
 
După ce mi-au spus de schimbările petrecute în Constanţa, m-au întrebat dacă eu sunt constăn ţean. Le-am spus că sunt născut în Constanţa. „Dar de când nu aţi văzut Constanţa?“. „De unsprezece ani“. „Dar unde aţi fost atâţia ani?“. M-am uitat la fiecare şi n-am răspuns. Nici ei nu m-au mai întrebat, ştiau din momentul de când m-am urcat în tren. Numai bărbatul mai în vârstă m-a întrebat dacă l-am întâlnit pe cutare sau pe cutare. I-am răspuns că nu ştiu. N-am mai vorbit până ce am ajuns la Constanţa. Când am coborât din tren, le-am spus că m-am bucurat să-i cunosc, deşi nici ei şi nici eu nu ne ştiam numele. Ei mi-au spus: „Noroc, tovarăşe!“. Trebuia să mă învăţ cu acest apelativ. Acum nu mai eram „bandit“, cum mi se spunea în închisoare. De acum încolo la rândul meu, când mă adresam cuiva, trebuia să spun „tovarăşe“.
 
Trebuia să mă învăţ cu acest apelativ. Acum nu mai eram „bandit“, cum mi se spunea în închisoare. De acum încolo la rândul meu, când mă adresam cuiva, trebuia să spun „tovarăşe“.
 
„Ce ţi-au făcut, Georgică?“
 
Am coborât şi mă aflam în gara nouă. Nu mai era gara pe care o cunoşteam. Se mutase la vreo doi kilometri de centrul oraşului, unde era înainte, însă nu a fost nicio problemă, pentru că au pus autobuze care mergeau în centrul oraşului. M-am urcat în autobuz şi am coborât la terminus, în centrul oraşului, de unde puteam să iau alt autobuz care m-ar fi dus până acasă. Deşi eram frânt de oboseală, mi-am pus sacul pe umăr şi am luat-o pe jos. Speram să văd pe cineva cunoscut. Era întuneric, ora douăzeci şi unu. Treceam prin faţa vitrinelor luminate. Eram pe strada principală, fosta Carol, plină de magazine şi luminată ca ziua. Am ajuns până la bulevardul fost Regina Maria care mă ducea până acasă. Știam de la unchiul meu din Bucureşti că în casa noastră locuieşte acum tanti Chrisanti, sora tatălui meu.
 
Ajung pe strada Ion Vodă unde era casa noastră. Mă apropii şi bat în poartă. Am bătut de mai multe ori, ca până la urmă cineva să strige: „Cine-i?“. Am spus cine sunt. A venit cineva la poartă, a descuiat-o şi mi-a spus că mama nu mai locuieşte aici, dar că mătuşa mea locuieşte în ultima cameră. În casa pe care o ocupam noi înainte, acum locuiau trei familii. Mă îndrept spre camera unde locuia mătuşa mea. Înainte noi foloseam această cameră ca bucătărie de vară. Am bătut la uşa mătuşii mele. Aud o voce: „Cine este?“. I-am răspuns: „George“. Când a deschis uşa, s-a speriat. Se aştepta să vadă băiatul acela cu părul creţ şi blond pe care-l ştia ea. Acum avea în faţa ei pe omul ăsta îmbrăcat mai rău decât un cerşetor. Repede îi spun: „Eu sunt, tanti Chrisanti“. Îmi era frică să nu închidă uşa. Când şi-a dat seama că sunt eu, m-a tras înăuntru şi mi-a spus: „Ce ţi-au făcut, Georgică?“. Unchiul George era pe un pat suprapus. Amândoi bătrâni, trecuţi de şaptezeci de ani.
 
La fel şi unchiul George era speriat când m-a văzut. Până la 23 august 1944 când trupele sovietice au intrat în România, locuiau în vila lor pe malul mării. Nu au avut copii. Unchiul George este naşul meu. De la el am numele de George. Imediat ce trupele sovietice au intrat în Constanţa, vila lor a fost ocupată de generalul rus Tobulkin. Unchiul George şi tanti Chrisanti au fost aruncaţi în stradă. Aşa au ajuns să locuiască în această cameră a cărei duşumea era sprijinită cu nişte piese de mobilier, ca să nu se prăbuşească în beci.
 
Aici la mătuşa mea nu puteam sta peste noapte să dorm, că nu era loc. Mătuşa mea s-a dus la o vecină, coana Olga. Aceasta spăla rufele pentru mama mea când noi stăteam acolo şi acum spăla pentru mătuşa mea. A venit coana Olga, care a aranjat împreună cu alţi vecini care mă cunoşteau să dorm noaptea aceea la ei. M-am dus la aceşti vecini, care au fost bucuroşi să mă găzduiască pentru acea noapte.
 
Am adormit ca un buştean. M-am trezit dimineaţă cu sora mea Ema şi soţul ei, Sergiu, pe care nu-l cunoscusem până atunci. Erau lângă patul în care dormeam, aduşi de doamna Olga. Aşteptau să mă trezesc. Bucurie mare şi pentru mine, şi pentru ei. M-am îmbrăcat şi am pornit între sora mea şi Sergiu către casa lor. Era opt dimineaţa cănd am ajuns la ei acasă. Aici erau părinţii lui Sergiu şi cei doi băieţi ai surorii mele, George, de cinci ani, şi Mario, de trei ani. A fost o zi mare de sărbătorit. Părinţii lui Sergiu erau de acum încolo şi părinţii mei. M-au tratat la fel ca pe băiatul lor. Din prima zi m-am adresat lor aşa cum am simţit: numindu-i Mama şi Papa”.

 

#citeşte mai departe în „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry 
#„Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”
 #Autor George Sarry 


Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry
 
Citeşte şi:
 

#DobrogeaDigitală: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate“, de George Sarry

George Sarry, amintiri din libertate „Regimul comunist a schimbat omul, a făcut din ţara noastră un stat poliţienesc, în care unul supraveghează pe celălalt“

 


Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari