Revista Zări Alb Astre Cât de mult pot să mă apropii fără să te omor?

O notă de acum opt luni îmi spune că mă gândesc prea des la tine, la cele două răni cu care mi-ai distrus viscerele mai mult decât ți le distrug ție țigările și vinul ieftin.
aș lua-o de la capăt oricând doar ca să văd din nou cum e să fii icar, cum se simte euforia apropierii urmată de disperarea agonizantă
romantizată a căderii.

doar ca să te cunosc încă o dată, puțin prea mult, apoi să nu mai știu cine ești. să nu mai am încredere în nimeni, mai ales în unghii purpurii și în parfum de culoarea coniacului. parfumul care a dispărut din viața mea pentru o clipă, îl uitasem, iar acum s-a întors și simt că știu totul și nimic despre el.

Mărturisesc că eseul de față a fost inspirat de Hedgehog’s Dilemma, respectiv de teoriile lui Schopenhauer și Freud despre apropierea dintre oameni. Am găsit întâmplător această mică alegorie acum ceva timp, și de atunci o port mereu într-un colțișor al minții, participând pasiv la filtrarea informațiilor despre cei din jurul meu și despre relațiile cu ei. Îmi este greu să mă detașez de ideile pe care le voi expune în aceste rânduri, așadar va lua mai mult forma unei colecții de experiențe personale din care iau naștere numeroase teorii privind natura umană.

Introducere dramatică

Să începem cu începutul, și anume cu ființa. De la ființă pornește totul, toată psihologia, toată energia emoțională și toate entitățile sfinte, infinitele interacțiuni care ulterior distrug inevitabil ființa. Așadar, cine este ființa la care mă voi referi în acest eseu? Nu vă pot oferi prea multe repere concrete, deoarece aceasta nu este nici fată și nici băiat, este undeva în exteriorul celor două sfere, o adunătură inconsistentă de materie (dați vina pe sistemul social normativ limitat).

Este, să zicem, o plantă curgătoare care se întinde în spațiu la nesfârșit, care caută o altă vietate de care să se agațe și pe care să o consume lent. Este o noapte înstelată, doar una, care te protejează și îți ascultă orice gând, iar apoi se transformă într-un apus înecat în sângele a zeci de războaie dintre minte și suflet ce au fost pierdute. Sau poate, și mai bine, este un scriitor romantic din Barcelona de acum două secole, care trăiește pe cafea și țigări ieftine.

Glumesc, evident, sunt doar eu, veșnicul eu pe care nu o să-l cunoști vreodată pentru că sunt șanse foarte mari să te mint, veșnicul eu pe care nu-l vrea nimeni. E colecționarul de oameni. Mai bine că nu mă cunoști, nu e nevoie să ne apropiem mai mult de atât… Filosofii germani au spus că ne-am înțepa și ne-am aduce atâta durere, încât amândoi am deveni niște răni deschise și umblătoare. În același timp, dacă nu ne apropiem, o să murim de frig, fără să fi avut ocazia de a împărți căldură noastră internă ca să vedem ce iese. Deci, ce preferi?

Laturi, cub, tesseract* al psihologiei umane

Viziunea germană pare, fără îndoială, destul de pesimistă cu privire la relațiile dintre oameni, dar nu este departe de adevăr. Pe cât de diverși și relativi sunt oamenii, pe atât de bine se poate aplica teoria adusă în discuție de Schopenhauer, la nivelul societății. Sunt destul de sigură că fiecare a avut mai multe momente în care a oscilat între a se îndepărta, ceea ce inevitabil duce la o singurătate mai mult sau mai puțin greu de îndurat, și a se apropia de cineva. Se știe că apropierea va genera atașament, poate chiar dependență, și, cu cât intensitatea dependenței crește, cu atât va fi mai greu ca omul să se regăsească fără sprijinul celui sau celei de care s-a atașat, va fi dificil să se separe ulterior, să plece de lângă ei fără să comită un fel de sinucidere parțială.

Filosoful susține că omul are o nevoie vitală de societate, pentru că altfel viața ar fi monotonă și goală, dar în același timp există atâtea incompatibilități între oameni, încât se ajunge la păstrarea unei distanțe ideale, adică nici nu se înțeapă și nici nu mor de frig.

Mă fascinează cât de simplu sună teoria și cât de mult se poate complica în realitate, cât de imprevizibilă este experiența umană și cât de dezamăgitor poate fi că nu vom atinge vreodată apropierea absolută de cineva fără efecte secundare, devastatoare pentru integritatea noastră psihică și emoțională.

O parte din cine suntem, de fapt, constă în felul în care reacționăm la abandon, cât de ușor ne detașăm, cât de mare este în noi frica de apropiere, recurgerea la izolare. Chiar în momentul de față trebuie să recunosc că trec printr-un proces defensiv, că-mi antrenez mintea să fie mai ignorantă față de acțiunile acelora la care țin cel mai mult, pentru că nu-mi permit să fiu pusă la pământ.

Poate sună cam egoist, dar teoria de mai sus îmi spune că este perfect uman să te aperi de orice formă pe care pericolul îl poate lua (fie că este un asasin, fie un om iubit – până la urmă nu este mare diferență). Mă gândesc la situația în care eul este fundamental hipersensibil și melancolic, orice greșeală într-o relație poate declanșa cea mai intensă paranoie și poate simți nevoia imediată de a se închide undeva cât mai departe de lume și de orice posibilă amenințare.

Da, recunosc că îmi vine foarte greu să mă deschid față de oameni și să am încredere destulă cât să creez conexiuni noi, să îmi investesc acea căldură interioară în a menține relații ș.a.m.d. Dezvolt sentimente puternice ușor și acțiunile celor la care țin au, fără intenția lor, efecte foarte intense asupra mea, însă aceasta îmi oferă ocazia să asimilez și să observ mai multe nuanțe ale interacțiunilor umane, începând cu prietenii apropiate care s-au dezintegrat într-o zi, lăsând doar acid în urmă, și cu prietenii de la care s-ar fi vrut mai mult, dar nu a fost să fie, până la relații de lungă durată, în care deja devine imposibil să nu te atașezi până la sânge.

M-a impresionat cât de platonice pot fi îmbrățișările lungi și târzii, câte laturi personale ți se ascund în fiecare zi, cât de tragică poate fi dependența când vine dintr-o singură direcție. Există această incompatibilitate imposibil de evitat, chiar și în cele mai favorabile cazuri, care va fi mereu și va roade cel puțin una din părți până la colaps. Este un fel de ciclu absurd marcat de discrepanța dintre dorința de intimitate și apropiere și frica de a comite vreo greșeală fatală; această ruptură se adâncește odată cu trecerea timpului și cu succedarea generațiilor.

Lipsa de comunicare pare să fie, de asemenea, o problemă relevantă și reală, pentru că este cu adevărat mult mai ușor să rupi temporar legăturile decât să cauți un compromis. Încă o situație, încă o absurditate a naturii noastre, căci caracterul social contrazice această dorință de a nu fi nevoit să explicăm reacțiile și deciziile, dar în același timp ne proiectează într-o căutare continuă de oameni noi. Prin aceasta vreau să evidențiez două posibilități: există oamenii care stau mult timp într-un loc pentru că nu reușesc să plece, să se desprindă de zona de confort, de status-quo, și oamenii care nu reușesc să stea prea mult într-un loc și nici nu își doresc, considerând că aceasta le-ar limita experiența de viață. Apreciez ambele cazuri și le consider la fel de importante în lărgirea sferei infinite a cunoașterii universale. Aspirația spre nou este un concept care ne face speciali, dar nu mulți îl realizează cu adevărat și rămân la stadiul dorințelor și al nevoilor nesatisfăcute, sau pur și simplu nu se gândesc mai departe de propria lor condiție.

Întorcându-mă la sfera personală și introspectivă a unei concluzii, experiențele prin care am trecut în ultimii ani mi-au dovedit că, de fapt, este în avantajul oricăruia să nu stea, să nu facă o fixație pentru o anumită persoană sau pentru un anume grup, oricâtă siguranță ar inspira.

Siguranța este în mare parte o iluzie; mă aflu într-un punct în care nu o mai regăsesc nicăieri. Vreau să văd cât mai multe, fără să am timp să mă atașez, să dezbat conspirații holbându-mă la tavan, să râd într-o mansardă la capătul orașului, să desenez în parcuri, să descopăr toate genurile muzicale posibile, să învăț cum e să fii altcineva și nimeni; și totuși n aș putea trăi fără acele înțepături ocazionale, consecință a curajului de a iubi și de a fi iubit.

Se spune că pentru fiecare arici există o țestoasă, dar ce faci dacă insul de lângă tine este, să zicem, un balon?

*În geometrie un tesseract este un obiect din spațiul cu patru dimensiuni, fiind analogul 4-dimensional al cubului din trei dimensiuni și al pătratului din două dimensiuni. La fel cum suprafața cubului este formată din șase fețe pătrate, hipersuprafața tesseractului este alcătuită din opt celule cubice.

Autor

Andreea ȘTEFAN


Articol și foto preluate de pe site-ul revistei Zări Alb Astre