#scrieDobrogea Revenirea Dobrogei la România în urma războiului dintre anii 1877-1878

 
Inițial, Turcia, printre despăgubirile plătite Rusiei, ceda și sangeacul Tulcea (constituit din cazalele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Küstenge, Medgidia), dar puterea țaristă își rezerva dreptul să-i ofere României Dobrogea, în schimbul sudului Basarabiei (un alt pământ românesc), pe care fusese nevoită să o schimbe prin Tratatul semnat la Congresul de Pace de la Paris din 1856.
 
Astfel, diplomația rusă, dorind să ajungă la Gurile Dunării, oferea României Dobrogea până la limitele sudice ale Cadrilaterului (un termen împrumutat din cartografia militară, mai potrivit fiind termenul de Dobrogea Nouă, oarecum impropriu și acesta, deoarece nu vorbim de un teritoriu acaparat, ci de un teritoriu care revenea în granițele firești), unde, sub aspect etnico-religios, predomina elementul musulman. Această decizie a Rusiei era premeditată, după cum reiese din înțelegerea dintre aceasta și Austro-Ungaria din 15 ianuarie 1877, când cele două puteri ce aplicau politica compensațiilor teritoriale își delimitau zonele de interes în sud-estul Europei, dar prin proclamarea, de către România, a independenței de stat de la 9 mai 1877, Viena își va modifica atitudinea, făcând ministrului de externe al României, Mihail Kogălniceanu, promisiunea că ne va ajuta să obținem teritoriul danubiano-pontic, ca o compensație pentru pierderea sud-estului Basarabiei.
 
În fața acestui act de forță și încălcare a înțelegerii româno-ruse din 4 aprilie 1877 privind integritatea teritorială a României, guvernul I.C. Brătianu nu-și dă acordul, protestând, și privește cu speranță la lucrările Congresului de la Berlin, convocat de către marile puteri, nemulțumite de aspirațiile hegemonice ale Rusiei, ce afectau „echilibrul european“ și cereau revizuirea prevederilor de la San Stefano.
 
Reprezentanții noștri, I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu, au făcut eforturi ca statul român, îndreptățit de sacrificiul de sânge de la Plevna, Rahova, Vidin, să participe în calitate de stat independent la lucrările Congresului de Pace, desfășurat între 1/3 iunie-11/13 iulie 1878, dar fără succes, fiindu-ne permis doar să ne pledăm cauza în fața reprezentanților Marilor Puteri, „auziți, dar nu și ascultați“.
 
Noua configurație geopolitică sud-est europeană oferea României recunoașterea independenței, dar și reintegrarea Dobrogei, exceptând zona sudică (Cadrilaterul). Articolul 45 al Tratatului de Pace de la Berlin prevedea că: „Insulele care formează Delta Dunării (...), Insula Șerpilor, Tulcea, cuprinzând districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Küstenge, Medgidia, sunt reunite cu România“. Principatul primește, de asemenea, teritoriul situat la sudul Dobrogei, până la o linie care, plecând de la Silistra, ajunge la vestul Mării Negre, la sud de Mangalia. Linia frontierei va fi fixată la fața locului de către o comisie europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei.
 
Trebuie să observăm că Dobrogea se reunea cu țara-mamă și nu era oferită ca monedă de schimb pentru județele Cahul, Bolgrad și Ismail, cum pretindea diplomația rusă la San Stefano. Acest joc al Marilor Puteri era legat de controlul asupra Gurilor Dunării, ele fiind sigure că astfel Rusia nu va controla exclusiv Delta Dunării și că se împiedica astfel și unirea slavilor de sud cu slavii de la nord. Rămâneau însă cu gustul amar al pierderii unui teritoriu românesc, ca un sacrificiu pe care România trebuia să-l facă pentru împlinirea marelui deziderat: independența, chiar dacă s-au făcut eforturi disperate, mai ales din partea ministrului de externe, M. Kogălniceanu, care, încă din 1876, își manifesta dorința să obțină Delta Dunării și Dobrogea, dar să și păstreze cele trei județe sud-basarabene.
 
Hotărârile congresului berlinez au declanșat comentarii și proteste în societatea românească, animată de ziare precum Românul, România Liberă, Pressa, ce ofereau informații asupra Dobrogei. Se vehicula aprecierea „să nu cedăm nimic și nu primim în schimb nimic“, cu alte cuvinte, se respingeau unele hotărâri ale Marilor Puteri. Din fericire, acesta era un curent de opinie minor în societatea noastră, dar care ar fi putut provoca mult rău prin lipsa de viziune asupra potențialului economic și geostrategic pe care îl oferea teritoriul danubiano-pontic.
 
Se manifesta și un curent pro-dobrogean, după cum ilustrează articolele lui Mihai Eminescu în ziarul Timpul, unde afirma că Congresul de la Berlin realiza „unirea Dobrogei cu România“ și chiar sugera guvernului măsuri privind administrarea provinciei transdanubiene, în spiritul toleranței, care avea să devină o caracteristică a conviețuirii locuitorilor dobrogeni.
 
Unirea Dobrogei cu România impulsiona și aspirațiile de unire a românilor transilvăneni, care dezbăteau noile realități dobrogene în ziare precum Gazeta Transilvaniei din Brașov, Telegraful Român din Sibiu, Familia din Oradea și altele.
 
Revenirea Dobrogei la țara-mamă trezea uneori temeri, alteori indiferență, pentru că Dobrogea nu reprezenta o atractivitate economică, cel puțin în viziunea investitorilor ce își doreau câștiguri imediate și vedeau în Dobrogea doar un teritoriu înapoiat economic, pentru care se făcuse un sacrificiu dureros - sudul Basarabiei. Lucrările Parlamentului deschise la 15/27 septembrie 1878 aveau în centrul atenției problema reintegrării Dobrogei, însuși principele Carol I clarificând acest lucru: „Europa a primit România în familia statelor europene independente înapoindu-i gurile Dunării și integrându-i posesiunile până la mare și care, alături de colaboratorii săi I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu, demonstrând realism, arătau că Rusia nu va renunța la pretențiile asupra sudului Basarabiei, și un refuz al nostru ar fi dus la pierderea ambelor teritorii, ba chiar ocuparea militară a României, cum de altfel își manifestase intenția puterea țaristă“.
 
Din discursurile ținute de către prim-ministrul României și ministrul de externe reies clar ideile că Dobrogea era un pământ românesc pierdut în favoarea turcilor de către Mircea cel Bătrân și care acum se întorcea firesc în granițele naturale ale arealului etnic românesc. Se arătau și posibilitățile economice pe care le oferea ieșirea la mare, cu alte cuvinte, integrarea noastră în comerțul internațional, și de aici dezvoltarea economică.
 
Aceste luări de cuvânt au dat încredere parlamentarilor români și, în final, în sesiunea parlamentară încheiată la 8/20 octombrie 1878, s-a adoptat legea prin care, alături de Delta Dunării și Insula Șerpilor, Dobrogea a intrat oficial în componența statului național rom prin reintegrarea în sistemul politic-administrativ al statului român, după mai multe secole în care fusese disputată de marile puteri.
 
Astfel, se făcuse un nou pas pe calea reîntregirii statului național român, această reîntregire a hotarului românesc până la Marea Neagră fiind recunoscută și de Marile Puteri în cadrul Congresului de la Berlin.

Bibliografie:

• Documente privind istoria României (Războiul pentru Independență), vol. IX. , vol. IV., Edit. Academiei R.P.R, București, 1955.
• Monitorul Oficial nr 204, 15/27 septembrie 1878; nr 218, 11/13 octombrie 1878;, nr 219, 3/15 octombrie 1878.
• GH. Dumitrașcu, M. Lupu, Documente privind istoria Dobrogei în 1877-1878 și pregătirea reunirii ei cu România, în Muzeul Național, IV, 1987.
• România în războiul de independență (1877-1878), Edit. Militară, București, 1977.
• Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918-1944.Contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militare, Editura Ex Ponto,Constanța,2005.
• Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundația România de Mâine, București, 2002.
• Dan Berindei, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea independenței de stat 1821- 1877, Editura Albatros, București, 1995.
• Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
• Dan Berindei, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea independenței de stat 1821- 1877, Edit. Albatros, București, 1995.

Despre Silvia-Minola Ghilea 

Silvia-Minola Ghilea este absolventă a Facultății de Litere, Teologie și Istorie din cadrul Universității „Ovidius“ - Constanța, promoția 1994-1998. Activează ca profesor titular pe catedra de istorie la Colegiul Național „Kemal Atatürk“ din Medgidia. Având în spate o experiență la catedră de 19 ani, se simte provocată zilnic de interculturalitatea specifică spațiului danubiano-pontic, atât profesional, cât și prin prisma relațiilor personale.
 
Citește și: 
 
ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
 
Ziua Dobrogei

#sărbătoreşteDobrogea Ioan Adam - „Constanța și cu ea toată Dobrogea ajung tot mai scumpe pentru noi“

#citeşteDobrogea „Când a pornit războiul contra turcilor, bulgarii au declarat că nu pornesc război pentru cucerire teritorială, ci pentru a scăpa pe creștini de jugul păgân“ (document)