#scrieDobrogea 2 noiembrie 1856. Naşterea Comisiei Europene a Dunării (galerie foto)

Războiul Crimeii (1853-1856) s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei, iar victoria coaliţiei franco-anglo-turco-piemonteze a adus un nou raport de forţe în Europa, împiedicând Rusia să mai intervină în principatele europene. Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european. Libertatea de navigaţie pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul Otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene. Libertatea de navigaţie pe Dunăre, pusă sub control internaţional, a jucat un rol esenţial în crearea statului român modern (Constantiniu, Florin, „O istorie sinceră a poporului român“. Bucureşti, Universul enciclopedic, 1997, pag. 230).
 
Prevederile Tratatului de Pace de la Paris privitoare la Ţările Române erau clare: „Abolirea completă a protectoratului rus. Rusia nu va mai exercita nici un drept special sau exclusiv de protecţie sau de amestec în treburile interne ale Principatelor dunărene. Principatele îşi vor păstra privilegiile şi imunităţile, sub suveranitatea Porţii, iar sultanul, de comun acord cu puterile contractante, va acorda, în plus, acestor principate sau le va confirma organizarea internă conformă trebuinţelor şi dorinţelor populaţiei. /.../ Libertatea Dunării şi a gurilor sale va fi asigurată cu eficacitate de către instituţii europene în care puterile contractante vor fi de asemenea reprezentate, în afară de poziţiile particulare ale riveranilor, care vor fi reglementate în conformitate cu principiile stabilite prin actul Congresului de la Viena în materie de navigaţie fluvială. /.../ Eliberat de orice piedică, în porturile şi apele Mării Negre, comerţul nu va fi supus decât unor reguli de sănătate, de vamă, de poliţie, concepute într-un spirit favorabil dezvoltării tranzacţiilor comerciale“ („Culegere de texte pentru istoria României“, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1977, p. 194).
 
Articolul 16 din tratat prevedea: „O Comisiune - în care Francia, Austria, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia, vor fi fiecare reprezentată printr-un delegat - va fi însărcinată a hotărî şi a face să se execute, începând de la Isaccea, lucrările necesare, pentru a libera gurile Dunării, precum şi părţile învecinate ale mării de nisipuri şi alte obstacole, care împiedică cursul fluviului spre a pune această parte a Dunării şi părţile indicate ale mării în cele mai bune condiţii de navigabilitate.
 
O Comisiune va fi stabilită şi se va compune de delegaţii Austriei, Bavariei, Înaltei Porţi şi Wurtenbergului (unul pentru fiecare din aceste Puteri) cu care se vor întruni comisarii celor trei Principate, a căror numire va fi aprobată de Poartă. Această Comisiune va fi permanentă“.
 
Prin Tratatul de la Paris se constituiau de fapt două comisii - una cu o durată de doi ani, numită Comisiunea Europeană de la Gurile Dunării, şi cealaltă, cu caracter permanent, Comisiunea Riverană a Dunării.
 
Sediul comisiei a fost stabilit la Galaţi. Prin Regulamentul votat în noiembrie 1856 i s-a conferit Turciei preşedinţia comisiei. Delegatul Turciei ocupa în acelaşi timp funcţia de guvernator al Tulcei.
 
La Galaţi s-au înfiinţat cu acest prilej o cancelarie condusă de un secretar general, o casă centrală - alte două fiinţau la Tulcea şi Sulina, o tipografie a Comisiei Europene, un serviciu de măsurători în care activau desenatori, conductori şi interpreţi pentru lucrările maritime şi fluviale, un atelier litografic pentru reproducerea hărţilor şi a planurilor inginerilor pentru proiectele de ameliorare. Totodată, comisia a înfiinţat o linie telegrafică între Galaţi, Tulcea şi Sulina.
 
Dacă la început Comisiunea Dunării avea ca atribuţii stabilirea şi executarea lucrărilor pentru despotmolirea gurilor fluviului, dar şi perceperea taxelor pentru acoperirea acestor cheltuieli, cu timpul „rolul ei s-a amplificat, devenind un aşa numit sindicat european“ (Bart, Jean, Biblioteca Ligii Navale, Bucureşti, 1933, pag. 119).
 
A căpătat dreptul de a legifera şi de a fi cu adevărat poliţia gurilor Dunării. După constituirea Comisiei Europene Dunărene, inginerul englez Sir Charles Hartley a fost însărcinat cu executarea planurilor legăturii navigabile între Dunăre şi Marea Neagră („Diverse studii privind Navigaţia Fluvială din centrul şi sud-estul Europei“, Bucureşti, 1941, Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, p. 101).

Germenii Uniunii europene de astăzi?

Supranumit Războiul de Independenţă al românilor, acesta s-a desfăşurat şi pe teritoriul Dobrogei. Gurile Dunării se aflau în stăpânirea turcilor, care aveau în port o escadră de cinci vase („Istoricul Reglementării Navigaţiunii pe Dunăre“, Editura Institutul de arte grafice al muncii, Bucureşti, 1941, p. 59-60).
 
La declararea războiului, consulul rus făcuse cunoscut Comisiei Europene Dunărene, din ordinul ducelui Nicolae, că navigaţia este interzisă pe fluviu. Turcii au ordonat blocarea Dunării. Farurile de la Sulina şi Sfântu Gheorghe au fost stinse. Horbert Paşa a informat Comisia Europeană că ruşii, scufundând vase pe braţul Sulinei, încalcă neutralitatea lucrărilor Comisiei şi astfel vor proceda şi ei: vor scufunda vase şi vor pune torpile pe acelaşi braţ al Sulinei. Cu toate încercările de pe uscat, din mare şi de pe Dunăre, ruşii nu au reuşit să cucerească Sulina. Iar Comisia Europeană nu a putut să garanteze apărarea Gurilor Dunării şi interesele navigaţiei europene în timp de război.
 
Prin Tratatul de la Berlin, România a fost admisă în Comisia europeană a Dunării, care-şi exercita atribuţiile independent de autoritatea teritorială până la Galaţi. Prin acelaşi tratat, Imperiul Otoman era dezmembrat; România şi Serbia devin independente, în timp ce Bulgaria, autonomă, rămâne tributară Porţii. Prin acest război nu numai învinsul a fost obligat să cedeze anumite teritorii, dar România, care prin colaborarea sa a hotărât victoria ruşilor, a fost obligată să-şi ciuntească teritoriul. Fără a fi consultat în prealabil guvernul român, prin art. 19 al preliminariilor Păcii de la San Stefano, Rusia anexează sudul Basarabiei, cedat prin Tratatul de la 1856; în schimb, României i se dau ca o compensaţie sangeacul Tulcea, ostroavele din Deltă şi Insula Şerpilor.
 
„Principatul României retrocedează M.S. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul braţului Chiliei şi cu gura Stari Stambulului. Insulele formând Delta Dunării, precum şi insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Kilia, Sulina, Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidie sunt întrupate cu România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei, până la o linie care, plecând la răsărit de Silistra, răspunde la Marea Neagră la miazăzi de Mangalia. Linia graniţelor se va fixa la faţa locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei. Cestiunea împărţirii apelor şi a pescăriilor se va supune la arbitrajul Comisiunii Europene a Dunării. /…/ Pentru a mări garanţiile asigurate libertăţii de navigaţie pe Dunăre, recunoscută ca fiind de un interes european, înaltele părţi contractante hotărăsc ca întăririle şi fortificaţiile ce se găsesc pe tot cursul râului, de la Porţile de Fier până la gurile lui, să fie rase şi să nu se mai poată ridica altele noi. Nici un vas de război nu va putea să plutească pe Dunăre, în josul Porţilor de Fier, afară de vasele uşoare destinate pentru poliţia fluvială şi pentru serviciul vamal. 
 
Regulamentele de navigaţie, de poliţie fluvială şi supraveghere de la Porţile de Fier până la Galaţi vor fi întocmite de Comisia europeană cu asistenţa delegaţilor statelor ţărmurene şi se vor pune în armonie cu acelea care au fost făcute sau care vor fi edificate pentru parcursul din jos de Galaţi“ („Relaţiile internaţionale ale României în documente“, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 435-436).
 
Tratatul de la Berlin stipula, printre altele, că numita Comisie Europeană va trebui să funcţioneze într-o completă independenţă de autoritatea locală teritorială, anihilând astfel principiul suveranităţii statului teritorial în ce priveşte aplicarea regulamentelor de poliţie şi de navigaţie fluvială. Prin acest tratat, Comisia europeană a Dunării, în sânul căreia România va fi reprezentată, este menţinută în funcţiile sale şi le va exercita în viitor până la Galaţi într-o completă independenţă faţă de autoritatea teritorială. Toate tratatele, aranjamentele, actele şi hotărârile care privesc drepturile, privilegiile, prerogativele şi îndatoririle sale sunt confirmate. /.../ Regulamentele de navigaţie, de poliţie fluvială şi supraveghere de la Porţile de Fier până la Galaţi se vor întocmi de Comisia europeană, cu asistenţa delegaţilor statelor ţărmurene, şi se vor pune în armonie cu acelea care au fost făcute, sau care vor fi edificate pentru parcursul din jos de Galaţi. Comisia europeană se va înţelege cu cei în drept pentru a asigura întreţinerea farului din insula Şerpilor.
 
Activitatea Comisiei Europene a durat până la debutul celei de-a doua conflagraţii mondiale. La 18 august 1938, la Sinaia, are loc o conferinţă la care participă delegaţi din Franţa, Anglia şi România, cu privire la soluţionarea definitivă a neînţelegerilor privitoare la Dunărea maritimă.
 
Delegaţii au căzut de acord asupra următoarelor:
- Comisia europeană a Dunării şi agenţii săi: inspectori, supraveghetori de navigaţie şi agenţi de pilotaj, încetează de a-şi mai exercita puterea în ceea ce priveşte navigaţia. Aceasta înceta să-şi mai exercite puterile sale speciale în portul şi în rada portului Sulina.
- Comisia europeană punea la dispoziţia autorităţilor române competente, pentru a fi întrebuinţate în deplină libertate conform cu destinaţia lor, în interesul navigaţiei, bunurile mobile şi imobile şi mai ales docurile plutitoare, instalaţiile şi materialul depozitat, carierele, spitalele de la Sulina şi farurile din Insula Şerpilor, de la Sulina şi Sf. Gheorghe. Totodată Comisia dispunea de Palatul Administraţiei din Galaţi şi Palatul Administraţiei din Sulina, la care parterul va fi folosit fără cheltuială de autorităţile române şi Direcţiunea autonomă.
 
Comisiunea europeană şi agenţii săi încetează de a exercita în materie juridică drepturile care le-au fost conferite („Istoricul Reglementării Navigaţiunii pe Dunăre“, Editura Institutul de Arte Grafice al Muncii, Bucureşti 1941, p. 123-124; Gheorghe, Gheorghe, „Tratatele internaţionale ale României, 1921-1939“, Bucureşti, Editura encicplopedică, 1980, p. 519-520).

Despre Aurelia Lăpuşan 

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 14 monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ştefan Lăpuşan.

Citeşte şi: 

ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
 
Categorie Ziua Dobrogei

#sărbătoreşteDobrogea 
„Purtăm un nume care a strălucit în viaţa Dobrogei“

#sărbătoreşteDobrogea 
Mesaj pentru Ziua Dobrogei - Simona Halep, prima româncă lider în clasamentul mondial la tenis şi cetăţean de onoare al Constanţei 

#citeşteDobrogea 
Carol l - „Destinele României au fost totdeauna şi sunt strâns legate de independenţa Dunării“ (document)