Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
15:20 16 12 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

#sărbătoreşteDobrogea Cum am aflat că sunt talpa Dobrogei. Mesajul scriitorului Vartan Arachelian

ro

17 Nov, 2017 00:00 883 Marime text

Născut şi crescut într-un cartier celebru al Constanţei, Piaţa Kiliei, n-aş fi avut atât de timpuriu şansa sau neşansa să aflu că sunt, la fel ca mulţi prieteni de joacă, altfel decât ei. Și aceştia altfel nu doar faţă de mine, ci şi între ei. Binele şi răul, frumosul şi urâtul trăiau în devălmăşie. Dar nu din cauza războiul; atunci, în Constanţa, se trăia destul de bine şi se mânca pâine albă, ca-n vremurile bune, doar unele case din vecinătate atârnau prapurile de doliu. Haosul şi alungarea valorilor morale aveau să fie aduse de ocupaţia… eliberatorilor. Răul avea să fie omniprezent chiar înainte de comunizarea României. Pe de o parte, vedeam cum trec, mărşăluind cu saboţii lor cu talpă de lemn, tineri fără căpătâi, organizaţi, de strânsură, în brigăzile de voluntari ai şantierelor naţionale, concomitent cu veghea de noapte la cozile pentru pâinea care, deşi cartelată, n-ajungea pentru toată lumea. La o astfel de coadă, unde frisonam de frig şi de ceasurile de veghe în locul somnului, amânat până ce bunica venea să mă înlocuiască, aveam să aflu de la o ţaţă gureşă din spatele meu cum că nu e drept să mâncăm pâine românească, când raţia noastră e în altă parte, la Erzerum. N-aş zice că mahalagioaica care mă apostrofa ştia mai mult decât mine ce e şi unde e Erzerum. 
(Mult mai târziu, abia în anii din urmă, aveam să aflu dintr-un roman al turcului Pamuk că picior de armean nu mai rămăsese în oraşul cu pricina pe care ei îl întemeiaseră. În Războiul Ruso-Turc pierise până la unu suflarea armenească şi doar memoria romancierului cu căiţă de premiu Nobel era rebelă în interdicţia kemalistă pentru care numele de armean trebuia să fie afurisit şi suprimat din memoria colectivă. Astfel, Turcia, al cărui tătuc devenise satrapul din Salonic, refula în cel mai freudian mod genocidul armean).
 
Cum de ajunsese să fiu afurisit de comahalagioaica mea, care nici turcoaică măcar nu era, e o altă problemă. Ea avea să mă preocupe, peste multe decenii, ca scriitor căruia nu-i putea fi indiferentă soarta naţiei părinţilor săi. Multe datorez acestei îndeletniciri, deşi unii au încercat să mă elimine, prin omisiune, din tagma asta de calemgii. Dar s-o luăm pe rând…
 
Acum vreo patruzeci de ani - şi mai bine -, scriind un roman documentar, o trilogie, care, „graţie“ cenzurii şi autocenzurii, avea să apară doar în două volume, „Toamna pătimirii noastre“ şi „Duminică după infern“, aveam să aflu ceva nou despre bunicul meu dinspre tată. Murise de tânăr, ca şi fiul său, tatăl meu, la 45 de ani. N-apucase să mă întâmpine pe lume, în schimb, mi se dădu, drept compensaţie, numele lui. Mult timp moştenirea asta avea să-mi aducă mai ales necazuri, fiind uşor identificat cu numele proprietarului firmei. Credeam că bunicul o inaugurase cu numele lui, iar tata preluase afacerea. Graţie lui Simion Tavitian, care avea să publice o lungă listă cu firme armeneşti din Constanţa, listă pe care o găsise, probabil, în arhiva Frontului Armeniei, aveam să aflu că sunt urmaşul a doi negustori; ca şi cum doar unul n-ar fi fost de ajuns pentru a da de lucru viitoarelor servicii de cadre cu care voi avea de-a face de-a lungul unei jumătăţi de secol de vigilenţă revoluţionară. Asta şi explica de ce numele meu de botez avea oarecare faimă în cartier. La Vartan era un nume şi un punct de reper al celor care aveau de cumpărat „coloniale şi delicatese“, când ajungeau în interiorul dreptunghiului împărţit egal de patru maidane pe care se aşezase, de-a lungul timpului, piaţa. Dacă era ceva perfect în cartierul meu, numai geometria lui era cu certitudine. Străzile erau trasate cu acribie de topograf, perfect aliniate, aşa cum identice erau şi casele de un cat în mijlocul unor curţi măsurate şi ele la fel de egale. De unde acest egalitarism? Un mister cu care nu-mi bătusem capul. Cum în autobiografie trebuia să-ţi scormoneşti memoria să dai de urma unchilor, tot aşa de bine, nefiind nevoie, uitasem de mult că la botez avusesem un naş. Și ce naş, Doamne, fost comisar de poliţie, aruncat la închisoare chiar de comuniştii pe care-i salvase în vechiul regim. El îmi citise cărţile şi m-a căutat la Televiziune să-mi vorbească de bunicul Vartan. „Tu ştii unde era bunică-tu, în timp ce nevasta lui, bunica ta, Febronia, cu cei trei copii fugise din calea turcilor, în preziua ocupării Constanţei?“ Unde să fi fost, am ridicat din umeri, împreună cu ei. Nici pomeneală! Soţul, bunicul meu, nu era cu ei în iarna care îngheţase frontul în decembrie 1916 la porţile Moldovei. Odiseea familiei Arakel, aşa era trecut în acte, familia bunicilor, se derula departe de Dobrogea. Mai întâi la Salonic, apoi, după ce Grecia intră şi ea în război, bunica şi copiii se refugiaseră în Rusia, la Rostov pe Don. Aici, cum o veche comunitate armenească convieţuia cu ruşii, avea să năvălească din nou Istoria. Sub forma celor două gărzi care vor încerca să se distrugă reciproc: albi şi roşii. O bombă - n-aveau s-o identifice a cui era - avea să cadă peste odaia unde dormea cel care avea să fie peste două decenii tatăl meu. Atâta ştiind, periplul lor aveam să-l reconstitui, fugar, în mersul războiului dar…
 
Fostul comisar de poliţie, naşul meu de botez, se arătă mirat că nu-l pomenisem pe bunic în istoria mea. Aşa voi afla că el era, în tot acest timp, ocupat cu războiul, la Mărăşeşti. Aveam acum explicaţia pentru care firma prăvăliei lui avea să particularizeze calitatea proprietarului: „Veteranul Vartan“. Probabil că, până la Primul Război Mondial, locurile de aici fuseseră maidane. Apoi ele fuseseră împărţite veteranilor de război. Nimeni din familie nu-mi vorbise niciodată, ca de o ispravă, despre participarea bunicului la război. Doar despre avatarurile refugiului. Aşa cum nimeni nu-mi vorbise atunci despre tragedia colectivă a neamului meu. Bunica îmi vorbea întruna de Eminescu şi de Iorga, despre domnişoara Kaplan, care era să-i reteze viaţa lui Lenin, câte şi mai câte, dar despre soţul ei mai nimic, decât că era tare iute la mânie. Ca şi mine, de altfel! Aşa că în faţa afurisirii proferate la adresa mea de o atotştiutoare mahalagioaică de la coada pentru ipotetica pâine de a doua zi, n-aveam atunci muniţii de ripostat.
 
Povestea aceasta pe care m-am apucat s-o spun s-ar fi oprit aici, dacă tot pe atunci, după cum aveau să-mi refrişez amintiri uitate, n-ar fi venit o invitaţie din Constanţa. Și anume să particip la un documentar al ziarului Cuget Liber. Luând în serios orice faptă cu autor colectiv, m-am afundat, mai întâi, în biblioteca personală, cea nescrisă, cum sunt amintirile adormite, şi m-am trezit faţă-n faţă cu tabloul unei plecări cu vaporul în care eram cel care făcea cu mâna de pe chei, iar printre cei care plecau spre pământul făgăduinţei bolşevice erau nu doar rudele de sânge, dar şi o parte din ciurda de prieteni din Piaţa Kiliei. Apoi m-am adresat memoriei colective care e încă în custodia Academiei Române. În presa conservată aici am găsit câteva reportaje despre adunările armeneşti premergătoare exodului. Am mers şi eu la una. Colecţia ziarului mi-a împrospătat memoria. Liderii Frontului Armeniei veniseră la Constanţa. Formam cea de a doua comunitate numerică din România. După o călătorie aventuroasă cu avionul, via Crimeea, cei norocoşi, care văzuseră minunea - Patria! - se perindau acum prin ţară înfăţişând într-o cromatică, parcă, desprinsă din filmul tehnicolor Cavalerul stelei de aur o ţară de basm: Armenia Sovietică. Osteneala lor era pentru a convinge cât mai mulţi armeni să ia drumul patriei pierdute şi, iată, regăsite graţie Marelui Frate. Nu-mi amintesc cum ne-am luat rămas-bun în faţa pasarelei care despărţea ţărmul românesc de „pământul“ sovietic, cum mi-a şoptit tata că vaporul ăsta, care arbora steagul roşu cu însemnele sale barbare - secera şi ciocanul -, fusese înainte vas românesc. Adică, mi-a şoptit el, vasul era, până mai ieri, „pământ românesc“. Asta, ca să ţii minte, mi-a spus, luându-l confident pe bărbatul de mâine. N-am uitat, dar nu mai ţin minte cum i se zisese româneşte, la botez; cred că purtase numele unei regine sau al unei provincii. Poate Basarabia? 
 
Nu credeam că tablourile, care le atrofiaseră scepticismul celor care aveau să plece, erau mincinoase; încă nu începuse să se erodeze autoritatea cuvântului rostit în public şi nici al celui tipărit. Cele auzite la aceste întruniri, pasiunea cu care vorbeau cei care văzuseră „minunea“ erau credibile, încât până şi familia mea, pe care, cu timpul, aveam s-o cunosc ca fiind foarte îndărătnică la promisiuni - mai ales la angajamentele luate de propriile odrasle, trei la număr şi toţi băieţi! - înclina să facă şi ea acest pas decisiv. Mesagerii erau convingători prin ceea ce ne spuneau noii fruntaşi ai romanahailor; doar fuseseră în prospecţie în Armenia Sovietică şi se jurau că totul e în roz acolo, nu doar tuful, piatra aceea trandafirie, uşor de modelat şi plăcută soarelui. 
 
Drept garanţie că totul e în armeneşte, a fost proiectat şi un film. Un film istoric, în care se vorbea armeneşte, se trăia, se iubea şi se murea în limba noastră. Eram încântat de perspectiva care ni se deschidea. Probabil, la cei zece ani, nu eram părtaş la conciliabulele familiei, însă cred că părinţii mei înclinau să dea crezare oportunităţii. Numai bunica, mama tatălui, s-a opus, afirmând că noi nu ne mişcăm de aici fiindcă suntem „talpa Dobrogei“.
 
Cu timpul, aveam să-mi dau seama că nu erau vorbe în vânt. Prima mărturie, pe care, iniţial, am luat-o ca un gând iscat din tainicele munci asociative ale minţii, îmi dau seama acuma, când se lărgeşte privirea retro şi se îngustează cea prospectivă, cât de mult avea să mă marcheze apartenenţa dobrogeană. E jenant că încă, după aproape trei decenii de la Revoluţie, ascundem sub preş, şi în plină tranziţie demolatoare, nu ne întrebăm în gura mare care au fost epocile faste ale Dobrogei. Cu alte cuvinte, când şi cum au devenit Dobrogea, în general, şi Constanţa, în special, ceea ce Bălcescu îi descria prietenului Ghica viitorul de aur al Dobrogei: o California românească! 
 
Domnului Carol I şi dictaturii de dezvoltare din anii şaizeci şi şaptezeci, desigur, le datorăm înzestrarea şi faima acestui ţinut! Dar pe cât de generoase au fost acele timpuri cu locurile, nu putem uita că tot aici avea să fie şi cimitirul unei importante părţi a elitelor care făcuseră şi România Mare şi Dobrogea de aur. 
 
Dar să revin la povestea mea. În iunie 1983 am fost dat afară din Televiziune din motive de dosar. Nu eram singurul. Colegii, care fuseseră feriţi de turbionul iscat din cancelaria nr. 2, ca să nu-mi plângă de milă, mă încurajau să emigrez. Mi-ar fi fost imposibil! Atunci am descoperit, alături de soţia mea, că eram talpa Dobrogei. Atunci credeam că e o iluzie, un construct intelectual, un substitut de calmare… Nu puteţi să vă imaginaţi ce bucurie aveam să trăiesc imediat după Revoluţie, când, ca să recuperez deceniul când mi se interzisese să călătoresc în lumea liberă, aveam chiar să abuzez de călătorii profesionale pentru a cunoaşte şi filma comunităţile româneşti din SUA. Sechelele dezrădăcinării nu numai că erau evidente la românii înstrăinaţi, dar la mulţi dintre ei recidivaseră odată ce românii şi România ieşiseră la limanul libertăţii de mişcare şi exprimare liberă. Avantajele consumismului, care justifica multora aventura occidentală, erau acum anulate de emanciparea politică şi socială a României. Greu de crezut, dar foarte adevărat! Mărturisesc cu jenă că am trăit s-o văd şi pe asta. Și anume că nu se lipeşte praful patriei pe tălpile călătorului… Și cu atât mai puţin pulberea de aur a Dobrogei! 
 
Cotidianul ZIUA de Constanţa publică, în această perioadă, mesaje dedicate Zilei Dobrogei, în cadrul proiectului #SărbătoreşteDobrogea, dedicat împlinirii a 139 de ani de la revenirea provinciei la România şi a 17 ani de activitate jurnalistică. Fie că Dobrogea este locul lor natal sau nu, personalităţi din diferite domenii şi reprezentanţi ai instituţiilor de pe plan local şi naţional ni s-au alăturat în acest proiect aniversar, transmiţând pentru cititorii noştri mesaje dedicate celebrării provinciei istorice dintre Dunăre şi mare. Rămâneţi alături de noi pentru a marca această sărbătoare!
 
Citeşte şi:
 
ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017

Ziua Dobrogei

#sărbătoreşteDobrogea: Cuvinte despre Dobrogea. Mesajul dr. Constantin Cheramidoglu - Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale

#sărbătoreşteDobrogea: Mesajul Arhiepiscopiei Tomisului - „Bunul Dumnezeu să binecuvânteze acest ţinut ce ne este tuturor casă!“

#citeşteDobrogea: La un click distanță de trecut. ZIUA de Constanța lansează fondul documentar on-line al dobrogenilor (document)

#citeşteDobrogea: Sistemul juridic al Dobrogei

#scrieDobrogea: Mormântul cu o pictură din vremea lui Constantin cel Mare, una dintre comorile de mare preţ ale Constanţei (galerie foto)

Ti-a placut articolul?

Comentarii