Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
23:44 20 07 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Aris Sarchizian, o viaţă printre ceasuri - „Nu am o afacere, am o meserie“

ro

25 Mar, 2015 00:00 1984 Marime text
În 57 de ani, de când practică meseria de ceasornicar, i-au trecut prin mână zeci de mii de ceasuri, ale tot atâtor oameni, cu diverse caractere şi principii. Aris Sarchizian, de origine armeană, meseriaş în această artă minuţioasă, l-a avut partener, până acum doi ani, pe fratele său, Eduard, alături de care şi-a construit un nume în acest peisaj al unei arte pe zi ce trece mai rară. Le-au reparat, le-au dichisit, iar clienţii nu au avut niciodată nimic de reclamat.

Un om discret, care cu greu a acceptat să vorbească despre meseria pe care o face cu pasiune. O pasiune care a reuşit să răzbată în timp.
A rămas singurul ceasornicar meseriaş al Constanţei, din mâinile căruia nu pleacă niciodată vreun ceas care să nu meargă cu perfecţiune elveţiană. „Nu am o afacere, am o meserie“, spune Aris Sarchizian, cunoscut de constănţenii care frecventează zona centrală a oraşului, şi nu numai.

De altfel, armenii, oameni intelectuali, serioşi, poposiţi în zona Dobrogei de generaţii întregi, aveau ceasornicării încă de prin anii 1911, aşa cum apare în cartea editată de Simion Tavitian, „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor“, la capitolul ce cuprinde lista cu meseriaşii şi negustorii armeni. Dacă în trecut găseai ceasornicării şi meseriaşi la tot pasul, acum, şi locurile, dar şi oamenii de acest gen sunt din ce în ce mai rari. Nimeni nu mai învaţă tainele meseriei, pentru că tinerii de azi nu mai au răbdare şi nu văd nici un avantaj financiar în această „afacere“, cum ar numi-o ei. În plus, mulţi dintre cei care poartă ceasuri preferă să-şi înnoiască colecţia de fiecare dată când vreunul se strică, aşa cum se schimbă moda.

„Fac această meserie din 1957. Am fost ucenic trei ani la locul de muncă, la Cooperativa Energia, care îşi avea sediul unde este acum Casa Modei. Meşter mi-a fost, printre alţii, şi un unchi, Kalpaccian Carnic. La acel moment, eram singurul ucenic pe lângă cei care deja ştiau meserie. Printre ei se număra şi fratele meu, Eduard Sarchizian, mai mare cu trei ani, care avea deja experienţă în această meserie“, povesteşte cu un zâmbet discret în colţul gurii ceasornicarul.

Cariera sa a luat o direcţie ascendentă şi sigură abia după ce şi-a efectuat stagiul militar, în 1962. De atunci, a continuat să-şi practice meseria cu aceeaşi pasiune şi corectitudine cu care o face şi astăzi. Independent a început să lucreze din 1991, în mai multe zone ale oraşului - constănţenii îl ştiu ca ceasornicarul care lucrează în spaţiul mic din zona magazinului Tomis. Locul său de muncă nu are mai mult de doi metri pătraţi, însă Aris Sarchizian spune că nici nu i-ar trebui mai mult spaţiu. Până acum doi ani, îşi împărţea ziua de lucru şi clienţii cu fratele său, Eduard, care a trecut la cele veşnice. Spune că regretă enorm pierderea sa, iar acest lucru se vede cu ochiul liber. „Am fost foarte apropiaţi. Mulţi spuneau că suntem gemeni, atât de bine semănam.“ De altfel, majoritatea clienţilor care au trecut şi încă trec pragul ceasornicăriei nici nu îşi dau seama că, de fapt, până nu demult, erau două persoane care le reparau zilnic, ceasurile.
Acum că a rămas singur, şi-a păstrat acelaşi program scurt de lucru pe care îl avea când lucra cu fratele său, de la 9.30 până la 13.30. „Este obositor să lucrez mai mult şi nici nu se merită, nu am nevoie de mai mult. Mai mult pentru a avea o comunicare cu oamenii ce-aş putea face la vârsta mea, să stau în parc?!“

„Să fie cinstiţi!“

Atunci când vine vorba despre a da mai departe meseria, ceasornicarul spune, cu regret, că a transmis-o în vremuri demult apuse. Acum nu mai are nici spaţiu şi nici nu mai sunt tineri interesaţi de acest domeniu. Primul lucru pe care i l-ar spune unui învăţăcel în ale ceasornicăriei ar fi „să fie cinstit, să nu pună mâna, să nu îl tenteze“. „Am lucrat, în trecut, cu bijutieri la un loc. Ei aveau, de exemplu, o poală de aur, îl lucrau, pileau şi nimeni nu îndrăznea să pună mâna. Tot aurul îl lăsau acolo“, povesteşte ceasornicarul clădit în timpuri demult apuse.

O meserie fără vârstă

Despre unele meserii, poţi spune că pot fi practicate doar până la o anumită vârstă. Nu este şi cazul acesteia. Dovadă stau şi anii pe care îi poartă pe umeri ceasornicarul Sarchizian. „Este o meserie fără vârstă. Vechii mei meşteri au lucrat până la 80 de ani, însă nu lucrau orice, mai selectau lucrările mai complicate pentru că nu mai ai răbdare şi vederea scade. Eu, spre exemplu, nu refuz clienţii.“

Are scule elveţiene, germane, profesioniste, atât de vechi ca anii pe care îi are de când practică meseria. Spune că nu-i lipseşte nimic, are orice instrument care i-ar fi necesar unui ceasornicar. Clienţii sunt mai mulţi sau mai puţini, în funcţie de zi, de vreme, sau de cât de mult ies oamenii din casă, dar şi de necesităţile lor. Se comportă diplomat cu toţi, aşa cum o cere morala, dar şi cum a fost învăţat. Cu clienţii, indiferent de temperamentul lor, vorbeşte cu politeţe. De altfel, acesta este şi avantajul lui Aris Sarchizian. Reuşeşte să fie respectuos şi politicos cu toţi cei care-i trec pragul ceasornicăriei, un avantaj evident pe care îl are comparativ cu alţi ceasornicari, mai tineri şi mai puţin cunoscători ai Constanţei.
Povesteşte cum, în trecut, la începuturile sale în ale meseriei, se organizau periodic cursuri susţinute de psihologi. Aceştia îi învăţau şi le dădeau sfaturi despre cum să-şi trateze clienţii, cum să-i înţeleagă, indiferent de problemele pe care le transmit prin comportamentul pe care îl manifestă.

Chiar dacă tehnica a evoluat, cu fiecare ceas pe care l-a reparat, s-a perfecţionat constant. Prin mână i-au trecut tot felul de ceasuri de valoare. Îşi aminteşte cu drag că a reparat un ceas deosebit care a aparţinut prim-secretarului Partidului Muncitoresc al Regiunii Dobrogea, Vasile Vâlcu. „Era un om modest, chiar dacă avea funcţie mare. Avea un ceas de valoare, cu sonerie, special pentru conferinţe, care se regla, nu îmi mai amintesc exact marca.“ Sunt oameni care îşi repară ceasurile sau le fac diferite modificări de zeci de ani, clienţi care au venit după el, odată cu schimbarea locului său de muncă. Însă, precum locurile şi oamenii, şi calitatea produselor s-a schimbat. Dacă despre un Atlantic puteai spune că este supremul ceasurilor în generaţiile trecute, acum e greu să mai defineşti aşa uşor calitatea. Dacă ar fi să recomande un ceas perfect, ceasornicarul spune că pe piaţă există în general ceasuri care, chiar dacă sunt de firmă, se asamblează în China, unde mâna de lucru este ieftină, iar calitatea produsului, îndoielnică. „În acest moment, una scrie, alta e în realitate“, spune ceasornicarul.
 
Sursa: Voceaconstantei.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii