De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
09:34 28 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Tradiţii dobrogene de Crăciun (galerie foto)

ro

22 Dec, 2015 00:00 1606 Marime text
Finalul anului, perioada când fiecare dintre noi face un bilanţ al propriei existenţe, când ne pregătim sufletul şi casa pentru un nou început, a fost dintotdeauna un moment special în viaţa comunităţii româneşti, indiferent de regiune. Acum ne reamintim de copilărie, de tradiţia colindatului cu prietenii de la bunicii de la ţară, când sărbătorile de iarnă însemnau mai multă bunătate şi bucurie pentru lucruri simple şi tradiţionale. Odată cu trecerea vremurilor, obiceiurile moştenite din moşi-strămoşi au început, încet-încet, să se mai piardă. Bătrânii satului sunt cei care au mai păstrat identitatea portului popular şi a obiceiurilor gospodăreşti în preajma marilor sărbători din calendarul creştin. Studiile etnografice stau mărturie că viaţa satului, cu obiceiurile şi tradiţiile sale, ne poate îmbogăţi sufletul în zile speciale ale anului, indiferent că vorbim despre împodobirea casei, pregătirea bucatelor tradiţionale ori despre obiceiuri de colindat specifice fiecărei zone a Dobrogei în parte.

Rânduiala

Maria Magiru, directorul Muzeului de Artă Populară Constanţa, cea care a pus bazele instituţiei cu care ne mândrim astăzi datorită patrimoniului impresionant acumulat de-a lungul deceniilor, ilustrează în volumul I al cărţii sale „Dobrogea - studiu etnografic. Românii Autohtoni“, viaţa comunităţii în preajma sărbătorii Crăciunului, obiceiurile pe care le regăsim în satele Dobrogei, dar şi cum se pregăteau oamenii pentru Naşterea Domnului, aranjarea gospodăriei ori a bucatelor tradiţionale şi a propriei lor înfăţişări.
 
Colindatul, obiceiul tradiţional care ne defineşte şi ne întoarce mereu cu mintea şi sufletul către tradiţiile strămoşeşti, este partea cea mai frumoasă a sărbătorilor dedicate Naşterii Domnului. Aşa cum arată în volumul său „Dobrogea - studiu etnografic. Românii Autohtoni“, „colindatul înglobează atributele unui model socio-cultural ce reglează relaţiile comunitare şi impune norme moral-spirituale generate de tradiţie. De aceea, pregătirile pentru colindat sunt concomitente cu cele legate de „aşezarea în rânduială a gospodăriei“.
 
În comunităţile tradiţionale, complexitatea activităţilor desfăşurate în această perioadă presupune repartizarea sarcinilor în familie în funcţie de sex şi de vârstă. Părinţii, capii de familie, ajutaţi de copii, flăcăi, se preocupă de realizarea lucrărilor bărbăteşti ale gospodăriei, cum ar fi repararea gardurilor, a porţilor, a casei şi a anexelor gospodăreşti, spargerea lemnelor pentru toate cele trei zile ale Crăciunului, fiind „mare păcat“ - de altfel, ca şi de Paşti - să lucreze în zilele acestea, punerea în rânduială a curţii grădinii, tăierea porcului şi conservarea parţială a acestuia (slănina, cârnaţii, carnea afumată etc). Gospodinele, ajutate de fetele mari, îi secondează pe bărbaţii lor ca totul să decurgă cât mai bine şi răspund în mod direct de prepararea cocăturilor, a cârnaţilor şi a mâncărurilor, de curăţenia şi împodobirea locuinţei pentru apropiata sărbătoare.

Jocurile

În satele din sud-vestul Dobrogei, fetele pregătesc coroanele pentru flăcăii din ceată, iar în trecut îşi etalau ca într-o expoziţie „zestrea“ în camerele „curate“, în care intrau colindătorii, sugerând în acest fel că erau pregătite pentru măritişul care era „aranjat“. În preziua Ajunului, se gătesc bucatele de Crăciun şi se pregătesc darurile pentru colindători. În general, ceata este primită şi, evident răsplătită, pentru că în mentalitatea ţărănească, colindătorii vestind naşterea lui Iisus preced coborârea ocrotitoare a Domnului asupra casei colindate.
 
Nu este identică situaţia celorlalte obiceiuri ale sărbătorilor de iarnă: jocurile cu măşti - Capra şi Ursul (în multe sate), Iapa (Ciobanu, Gârliciu), Struţul (Saraiu), Cerbul (Seimenii Mici), Jienii (Chirnogeni, Ivrinezu Mare, Ivrinezu Mic, Lipniţa, Seimenii Mici), Pluguşorul (majoritatea satelor), performate numai pentru o parte dintre săteni care au posibilitatea răsplătirii, de această dată numai cu bani, a obiceiului respectiv. De aceea, pentru primirea colindătorilor, în situaţii mai critice, precum bătrâni singuri, cu capacitate redusă de muncă, se apelează la ajutorul comunităţii pentru ca şi gazda respectivă să-şi îndeplinească obligaţiile care-i revin, prin tradiţie, la această sărbătoare.
 
În ultimii ani însă, din păcate, condiţiile economice, dar mai ales schimbările de mentalitate au erodat această tradiţie în tot mai multe localităţi. Gazdele refuză colindatul sau chiar cetele ocolesc acele case care nu au posibilitatea să îi răsplătească convingător. Astăzi devin tot mai rare cazurile când gospodarul cere socoteală a doua zi şefului de ceată pentru că a „uitat“ să-l colinde, altădată asemenea „reproşuri“ fiind foarte aspre, în văzul comunităţii, căci gospodarul respectiv considera că în acest fel a fost desconsiderat, chiar dezonorat, el şi familia lui.

Pregătirea casei de sărbătoare

În cadrul pregătirilor din preajma Crăciunului, oamenii acordau atenţie şi vestimentaţiei cu care întâmpinau sărbătorile. Deoarece piesele de costum popular se păstrează doar în lăzile de zestre, ţăranii se îmbracă doar în „haine civile“, de sărbătoare. De regulă, nu se cumpără lucruri noi, fiind destul de rare situaţiile când „se-nnoiau“ chiar fetele şi femeile, căci, după credinţa locală, numai sărbătoarea Paştelui trebuie întâmpinată cu lucruri noi şi cât mai frumoase.
 
Pregătirea şi împodobirea interiorului locuinţei ţărăneşti se face cu mare atenţie în fiecare gospodărie. Primirea colindătorilor în camera curată este un semn de mare cinste din partea gazdei, dar şi un prilej de sugerare a situaţiei materiale a fetei de măritat. Şi casele fără fată de măritat sunt pregătite cu aceeaşi grijă, deoarece colindatul este cel mai important eveniment din viaţa comunităţii, iar modul de primire a colindătorilor reflectă autoritatea gospodarului respectiv în sat. De altfel, nicio altă manifestare nu antrenează satul în egală măsură precum cetele de colindători. Copiii sunt primiţi doar în curţi, pe prispă şi uneori în tindă, nu în cameră, iar cetele mascaţilor, jienilor, pluguşorului, întâlnite numai în unele sate, nu pot practica obiceiurile respective în interior, ci numai în spaţii largi, deschise.
 
Camera pregătită de Crăciun va beneficia de lucrurile cele mai curate şi mai frumoase. Pomul de Crăciun, elementul ce imprimă strălucire locuinţei urbane, este mai rar întâlnit în casa ţărănească, deoarece în satele dobrogene posibilităţile de procurare sunt foarte reduse (păduri de brad sau pin nu sunt, iar cumpărarea de la oraş este dificilă, din cauza preţului şi a transportului).

Colindători aşteptaţi cu gogoşi şi ţuică fiartă

Gastronomic, Crăciunul stă sub semnul porcului, „daimon al virilităţii şi prolificităţii, ofrandă rituală închinată zeilor pământului, prezentă şi în riturile de regenerare“. Crăciunul oferă prilejul unui ospăţ abundent, fără orientări în consumarea alimentelor, însă cu preferinţă pentru cele ce sugerează bunăstarea, belşugul în anul ce vine, şi este rezultatul ocupaţiilor principale ale zonei: cultivarea pământului şi creşterea animalelor. O pregătire gastronomică se face în Ajunul Crăciunului, pentru cinstirea colindătorilor.
 
Alături de modul tradiţional, generalizat în toate zonele, de a oferi colac cu lumânare aprinsă, în multe sate din Dobrogea de sud, gazdele îi aşteaptă pe colindători cu gogoşi calde şi ţuică fiartă.

La colindat cu Mutul şi Turca

Pentru colindat, flăcăii se îmbracă în haine „civile“ - pantaloni şi pulovere de culoare închisă, cojoace cu faţă de stofă gen şubă şi căciuli negre de astrahan; în picioare au bocanci, pantofi sau cizme, în funcţie de anotimp. Ca elemente de recuzită, nu întâlnim decât coroniţele făcute de fete şi purtate peste căciulă, în satele din sud-vestul Dobrogei, şi toiagul, tot mai rar, cu rosturi mai mult practice: de apărare împotriva câinilor lăsaţi liberi în curte sau în sat, deşi în unele sate precum Carvăn, unde colindătorii pun câte un covrig în capul toiagului, se mai menţin şi cele biblice.
 
Situaţii aparte, unice în zonă, sunt la Corbu şi Adamclisi, unde obiceiurile sunt importate. La Corbu, localitate în care se colindă cu Junii - obicei venit din nordul Argeşului, via Cadrilater, din ceată face parte şi Mutul, personaj mascat ale cărui gesturi şi-au pierdut rosturile magice, gazdele receptându-le pe cele comice. Masca feţei este din postav, prelungită cu o bluză sau cu o fustă din pânză colorată, de regulă în nuanţe „murdare“, lungă până în tălpi. Sprâncenele sunt din lână sau desenate, nasul, din ardei roşu - „ciuşcă“, iar gura are dinţi din boabe de fasole lată. Mutul este încins la brâu cu sabie cu care apără Junii, deoarece între cetele care colindă sunt rivalităţi provocate de fete. De asemenea, el este învestit cu strângerea darurilor oferite de gospodării caselor colindate.
 
În localitatea Adamclisi, evoluţia cetei de colindători este însoţită de jocul Caprei - obicei singular, nefiind specific zonei - adus de coloniştii veniţi din Teleorman (unde este cunoscut sub numele de Brezoaia, în timp ce localnicii dobrogeni îi spun Turca) şi care a rezistat până în zilele noastre datorită caracterului spectaculos pe care-l imprimă colindatului.
 
Turca sau Brezoaia, numită în Țara Oltului şi Boiţa, era numele care se dădea „unei măşti ce avea o înfăţişare compozită: «barza cu coarne de cerb» sau «cerb cu cioc de barz㻓. Masca era compusă din capul de lemn, trupul, format dintr-o pătură cusută în formă de sac lung şi piciorul ei, constituit dintr-un simplu băţ de susţinere. Întreaga mască era înfrumuseţată cu basmale şi panglici colorate, mărgele, oglinzi şi alte podoabe, după posibilităţile şi imaginaţia colindătorilor. Ea însoţea ceata la casele de colindat, executând un joc scurt, singură sau în acelaşi timp cu colindătorii, iar a doua zi - prima zi a Crăciunului - juca singură un dans lung şi spectaculos în mijlocul mulţimii adunate în centrul satului.
 
La Adamclisi, Turca, aşa cum este cunoscută în localitate, este o mască de capră purtată de un colindător şi compusă din „botul“ din lemn, trupul măştii şi piciorul de lemn pentru susţinere. Masca este construită de un colindător mai priceput, ajutat cu sfaturi şi idei de ceilalţi colindători. Între coarne se pun oglinzi şi sunt prinse salbe de mărgele, clopoţei, funde colorate, după imaginaţia şi gustul celui ce se maschează, dar, în general, cel puţin în ultimii ani, masca din Adamclisi este foarte simplă ca ornamentaţie: nu numai capul, ci nici trupul măştii nu sunt împodobite. Când purtătorul sprijină masca pe capul lui, iar băţul şi-l reazemă în cureaua pantalonilor, avem jocul Turcii „în picioare“, iar când piciorul de susţinere se sprijină pe pământ şi corpul purtătorului se-ndoaie, aşezându-i-se pe spate corpul măştii, poziţie mai aproape de marginea animalului, jocul se numeşte „pe loc“.
 
Turca din Adamclisi este o mască ce însoţeşte ceata de colindători la Crăciun (seara şi noaptea Ajunului); în timp ce colindătorii cântă colinde cerute de gazde, turca joacă „pe loc“, iar după colindat, în timpul răsplătirii cetei, joacă „în picioare“ şi „pe loc“. Pe timpul colindatului, jocul, deşi rămâne la libera iniţiativă a purtătorului măştii, trebuie să respecte un scenariu coregrafic ce cuprinde dansuri cu mişcări scurte, sacadate, bătute pe loc, cu sărituri, învârtituri, în ritmul dat de „clămpănitul“ „botului“ de lemn, într-o poziţie încovoiată realizată cu ajutorul piciorului de susţinere, care loveşte ritmic pământul, dans asemănător celor ritualice. După terminarea cântării colindelor, jocul măştii părăseşte ţinuta static, iese din atmosfera ritualică şi devine distractiv; se dă o notă comică mişcărilor, se deplasează spre gazde, ca să sperie femeile, fetele şi mai ales copiii, iar la anumite case pătrunde înăuntru, prinde cu „botul“ anumite alimente, fugăreşte gazda până când este mulţumită de modul în care ceata a fost răsplătită.

„Cap de Turc“

Acest obicei a fost, se pare, destul de răspândit în trecut, practicându-se sub numele de Turca sau Clampă: „Cu Turca (cap de turc) se umbla de Crăciun şi până la Bobotează şi zicea că se umblă de când Irod a omorât 5.000 de prunci. El nu ştia cum să facă să-i scoată pe copii şi pe femeile cu copii afară din casă pentru a le omorî copiii. A făcut un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne şi cap şi cu pene de cocoş în vârf şi clopot la spate şi cu o măciucă mare în mână. Când tovarăşii lui colindau, el alerga pe la casele oamenilor, pe la ferestre“. Una dintre cauzele dispariţiei acestei modalităţi de a colinda ar fi şi cea semnalată în aceleaşi răspunsuri la „Chestionarul istoric al lui Nicolae Densusianu“ date de învăţătorul Dimitrie Rozoleanu, din cătunul Seimenii Mari (azi, Seimeni), în februarie 1896: „Cu Brezoaia sau Turca nu se mai umblă de vreo 15 ani, pentru că e prea scandalos“, în subsidiar înţelegându-se şi intervenţia bisericii pentru a opri acest mod „prea scandalos“, de a colinda, care amplifică caracterul laic al obiceiului, dar, pe bună dreptate, dilua atmosfera sacră a momentului, ceea ce nu era cazul în timpul jocurilor cu măşti la Anul Nou, deoarece trecerea de la un an la altul marca o trecere, un hiat, bântuit de forţele malefice care, prin aceste obiceiuri, erau alungate. Pe de altă parte, menţiunea „nu se mai umblă de vreo 15 ani“ este foarte importantă, deoarece arată că obiceiul era format cu mult înainte de anul 1877 - 1878 (Războiul de Independenţă), când Dobrogea revine la patria-mamă.
 
Material realizat cu informaţii preluate din lucrarea „Dobrogea - Studiu etnografic. Volumul I - Românii Autohtoni“, autor Maria Magiru, Muzeul de Artă Populară Constanţa, ediţia 2003.

Sursa: Voceaconstantei.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii