Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
14:08 12 12 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Pasiunea, dăruirea şi valoarea îmbracă alte forme. Restauratorii, „medicii” operelor de artă îngropate (galerie foto)

ro

14 Oct, 2015 00:00 1978 Marime text


Toată lumea îi cunoaşte pe directorii din fruntea instituţiilor culturale. Aproape nimeni nu îi ştie însă pe cei din mâinile cărora arta şi istoria ies la iveală. Într-o formă nouă, însă veche în egală măsură, după multe zile, luni ori chiar ani de muncă, documentare şi dichis. Ei sunt restauratorii. Fie că vorbim despre obiecte ce aparţin patrimoniului Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa ori al Muzeului de Artă Populară, o mână de oameni rescriu zi de zi pagini îngropate ale istoriei, readuc la viaţă obiecte şi le oferă, prin talentul şi imaginaţia lor, eternitate. Trecători prin viaţă, ca noi toţi, restauratorii rămân şi ei în memoria obiectelor, sunt parte din istoria ce o poartă pe umeri fiecare monedă, opaiţ, brăţară, maramă sau scoarţă ce a căpătat o nouă viaţă.
 
Puţini ştiu că în clădirea aparent nelocuită din spatele Muzeului de Artă Populară Constanţa, din zona peninsulară, zilnic, obiecte de artă descoperite ori recuperate de la diverşi colecţionari prind noi vieţi. Şi asta datorită restauratorilor, care trudesc zi de zi pentru a ne arăta istoria, aşa cum era ea în primele secole după Hristos. La parterul clădirii sunt restauratorii de metal, ceramică şi sticlă, în vreme ce etajul este ocupat de cele trei doamne care se ocupă de patrimoniul Muzeului de Artă Populară. Pentru cei care nu ştiu, tot aici se află depozitul cu cele peste 7.000 de piese de patrimoniu aflat de mulţi ani sub cheia trezorierului Aurica Apostu. Într-o ordine desăvârşită, fiecare ie, ştergar sau scoarţă veche de mai bine de o sută de ani este păstrată în condiţii perfecte de umiditate şi temperatură, tocmai pentru ca generaţiile care vor veni peste 50 - 100 de ani să poată vedea istoria aşa cum a fost ea scrisă, de la an la an, decenii la rând, însă pe viu.

„Toţi am rămas din pasiune“ 

Vremurile când restauratorii Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie se înghesuiau cu zecile în cele câteva camere ale laboratoarelor au apus demult. În prezent, doar şase restauratori, câte doi pentru fiecare ramură - sticlă, metale şi ceramică -, se mai ocupă de tot ceea ce mai este de descoperit în Constanţa. Secţia de piatră, al cărei restaurator a ieşit la pensie în urmă cu ceva vreme, a rămas descoperită. Tot ce se descoperă în acest segment se depozitează, în speranţa că, odată, cineva va veni să le salveze şi pe ele de la pieire. Şanse prea mari nu se întrevăd la orizont pentru ca postul să fie ocupat curând. „În principiu, ar trebui să vină un tânăr, dar tineri nu cred că vin la 1.000 de lei pe lună. Toţi cei care au rămas aici au făcut-o din pasiune, mai mult decât pentru bani. Ultimii colegi au venit prin 1997, deci şi aceştia se apropie de 20 de ani de activitate“, ne spune Dan Ionescu, restaurator de metale.
 
De aproape 40 de ani, face cu pasiune, zi de zi, aceeaşi muncă, el însuşi, cu fiecare obiect readus la viaţă, devenind parte a istoriei reconstituite. Drumul său în această activitate a început tot din pasiune pentru istorie. Facultatea de Istorie a făcut-o mai târziu, la îndemnul unuia dintre foştii directori ai muzeului, Adrian Rădulescu, care a văzut în el, pe lângă pasiune, şi capacitatea de a putea reface mai mult şi mai frumos din tot ceea ce va fi descoperit în timp, în pământul de sub fosta cetate Tomis, Constanţa.
 
„În 40 de ani de activitate am restaurat mii de piese, aproape toate piesele de metal pe care le vedem pe rafturile muzeului. Nici nu aş şti ce piesă să vă spun că nu am restaurat, însă cea mai frumoasă, a cărei restaurare mi-a făcut cea mai mare plăcere, este cazanul scitic, de la etajul 1 al muzeului. Era în muzeu când am venit eu să lucrez aici, dar începuse să oxideze pe interior, pe dinafară este foarte sănătos, nu poţi să îţi permiţi să îl laşi“, spune restauratorul.
 
Experienţa sa este completată, la începuturile carierei sale de restaurator, cu activitatea pe care a desfăşurat-o la Castelul Peleş, în 1978, atunci când acesta a intrat în restaurare. „Ne-au adunat din toată ţara. Lucram o lună cu o lună, am stat şase luni acolo. A fost una dintre cele mai frumoase perioade de lucru, aici, în Constanţa, nu prea avem piese de acest gen, arme, săbii, armuri. Am învăţat multe lucruri care mi-au folosit de-a lungul anilor în ceea ce am făcut“, ne mai spune restauratorul în metal.

Brăţări de argint din secolul II 


Construcţia Autostrăzii Constanţa - Cernavodă a fost ca o mană cerească pentru arheologi şi totodată pentru restauratori. Au fost descoperite multe piese, care au avut nevoie de mâna dibace şi de toată atenţia restauratorilor pentru a fi readuse la o nouă viaţă. „S-au descoperit oglinzi de bronz, săbii, monede. La Poiana, în 2013, s-au găsit două brăţări de argint aflate într-un mormânt dintr-o necropolă de la sfârşitul secolului al doilea şi care au aparţinut unor tineri de aproximativ 12 ani. A durat mult procesul, urmează să fie prezentate la Craiova. Piesele vor fi date mai departe arheologului care le valorifică ştiinţific“, arată restauratorul.

Aceeaşi muncă, dar mereu alta 

Nu numai în urma lucrărilor de o asemenea anvergură se îmbogăţeşte patrimoniul Muzeului de Istorie. Orice lucrare de intervenţie asupra solului urban presupune descărcare de sarcină arheologică şi deci prezenţa unui arheolog care să asiste lucrările. Constanţa mai are mult de lucru, spune domnul Ionescu, însă nu în toate zonele oraşului găseşti obiecte. Recent, pe strada Oborului s-au descoperit mai multe obiecte de ceramică, o brăţară de bronz şi câteva monede. „Nu este o muncă uşoară, dar după ani de zile nu ţi se mai pare o muncă grea. Eu, după 40 de ani de activitate, îmi cam dau seama ce fel de metal este. Mai apoi, obiectul găsit este supus unor proceduri, ceea ce presupune folosirea unor substanţe. Mai toate substanţele folosite sunt acizi. Unele monede nu au nevoie să fie introduse în diferite substanţe, pentru că li se şterg detaliile. Cele mai multe obiecte de fier vin complet oxidate, iar o curăţare chimică le-ar distruge. Aşadar, este nevoie de o curăţare mecanică, iar mai apoi se reconstituie conform specificaţiilor perioadei de folosire a obiectului. Cam asta este şi ideea restauratorului, să aduci obiectul în starea pe care a avut-o în momentul când a fost folosită. Asta dacă poţi“, a mai spus Dan Ionescu.
 
În cazul în care lipsesc părţi din obiectul care se reconstituie, se completează cu răşină, de exemplu, tot după un model adecvat perioadei. Iar atunci când anumite piese sunt supuse unor substanţe, permanent trebuie supravegheate. Lucrul la reconstituirea unei monede poate dura chiar şi o lună, însă, în principiu, o monedă este complet reconstituită în două, trei zile. „Dacă moneda oxidează, toată legenda de pe ea oxidează în profil şi, în momentul în care o curăţ, s-ar putea să dispară tot acel profil şi să o predau oglindă. Înainte, se folosea şi o altă metodă, electrolitică, dar era foarte greu de controlat acest proces“, a adăugat restauratorul.
 
Oamenii valoroşi precum Dan Ionescu vor dispărea, încet-încet, pentru că nimeni nu aşteaptă la uşa laboratorului restauratorilor pentru a învăţa meserie. Nu sunt motivaţi nici de partea financiară, care îi atrage cel mai mult pe tinerii din ziua de azi. „Peste cinci ani, ies la pensie. Am avut avantajul că nu am intrat în rutină, am avut o muncă frumoasă. Niciun restaurator nu se formează în câţiva ani. Facultatea este esenţială într-un astfel de domeniu, dar nu este suficientă“, mai spune Dan Ionescu.

„Valoros pentru mine înseamnă că e greu de făcut“

Şi laboratorul de restaurare de sticlă şi ceramică are norocul de a avea un om care-şi face munca cu plăcere, de zeci de ani. „Dobrogea este foarte bogată în sticlă. Am avut de la cine să învăţ, am avut doi restauratori care m-au ajutat foarte mult, care acum au ieşit la pensie. Am făcut şi specializarea Ceramică pentru că este foarte mult material şi era nevoie de încă o specializare. Este o muncă grea, un vas de sticlă îl faci de trei, patru ori mai greu decât un vas de ceramică, dar satisfacţia la final este atât de mare! Chiar dacă nu sunt toate cioburile pentru a se reconstitui vasele, se foloseşte un tip de răşină pentru completări, colorată la nuanţa sticlei“, spune Mădălina Lemnaru.
 
Acum are în lucru un vas de sticlă în care, în urmă cu multe secole, au fost ţinute esenţe, creme, parfumuri sau uleiuri, dar şi câteva vase de ceramică foarte deteriorate. A fost descoperit la fel ca unele dintre metalele pe care colegul său Dan Ionescu le are în lucru, în nişte morminte, pe strada Oborului.

Ou antic, readus la „viaţă“ 

Cel mai valoros obiect pe care l-a reconstituit în ultima perioadă şi de care îşi aminteşte cu plăcere a fost un ou antic, descoperit într-o urnă de ofrandă. „Când a venit arheologul, l-a adus într-un pachet de ţigări şi i-am spus că dacă nu se grăbeşte o să văd ce pot să-i fac. I-am dat rezistenţă cu lac şi răşină şi m-am dus la aprozar, am luat un carton de ouă şi am căutat până am găsit un ou asemănător pe care mi-am făcut suport de lucru. Munca la acest ou a durat şase luni. Când am terminat, am prezentat lucrarea la o sesiune ştiinţifică, am fost felicitată de toată lumea. Sunt puţini cei care fac aşa ceva în ţară“, ne mai spune Mădălina Lemnaru.
 
Cât despre valoarea pe care o au aceste obiecte, nuanţa acestui cuvânt este dată de fiecare dintre cei ce privesc obiectele restaurate. „Valoros poate să însemne că este unicat, dar valoros în munca mea poate să însemne că este foarte greu de făcut. De exemplu, acest opaiţ pe care îl am şi pe care trebuie să-l refac este foarte valoros pentru că e făcut praf şi mie o să-mi ia foarte mult timp pentru a-l reface, pentru altcineva, poate nu“, adaugă restauratorul.
 
Aşadar, pentru un restaurator, valoarea este dată şi de dificultatea piesei respective. Atunci când se lucrează la vase unicat, valoarea acestora este într-adevăr mare. Nu mai departe de începutul acestui an, restauratorul de sticlă şi ceramică a readus la viaţă un pieptene de os, care acum se află la muzeu. Fiind de peste 20 de ani în branşa restauratorilor, mai mult de 50% din patrimoniul muzeului a fost restaurat de Mădălina Lemnaru. „Îmi place foarte mult ceea ce fac, de asta am şi rămas aici. Am avut oferte să lucrez în altă parte, dar nu am vrut. Ne dorim să-i învăţăm pe tineri, numai că aceştia se feresc să vină“, conchide restauratorul.

Ani de muncă pentru o scoarţă 



La fel de minuţioasă, făcută cu pasiune şi dăruire, este şi munca restauratorilor de la Muzeul de Artă Populară Constanţa. Obiectele readuse la viaţă, reîmprospătate şi deseori recreate ajung în mâinile celor trei doamne restaurator din toată ţara de la diferiţi colecţionari sau după ce s-au bătut la pas sate întregi pentru găsirea acelor piese ce merită să intre în patrimoniul unui muzeu. „Sunt procese care durează şi un an sau doi. În paralel se mai lucrează şi la alte produse, de exemplu, la marame. Scoarţele la care lucrăm acum, de pildă, sunt din secolul XXI, iar maramele, din secolul XX. Atunci când iei o piesă în lucru, este o provocare, nu ştii unde te va duce, ce surprize îţi va face“, spune Ivona Ionel, unul dintre restauratorii care, de 16 ani, readuce la viaţă obiecte de artă.
 
Pe lângă satisfacţiile personale pe care o astfel de muncă ţi le aduce, poate cel mai important, în aceste vremuri, este că activitatea de restaurator te transformă negreşit într-o persoană mai răbdătoare şi mai relaxată. „Atunci când un număr mare de vizitatori se opreşte în faţa unor lucrări restaurate de tine, ai cea mai mare satisfacţie“, spune Aurica Cărăulan, cea mai veche restauratoare a muzeului, care şi-a învăţat colegele tot ceea ce acestea pun în practică acum.
 
„Majoritatea celor care intră într-un muzeu, oricare ar fi acela, nu ştiu ce muncă este în spate pentru ca totul să fie atât de estetizat, ore, zile, luni, ani, în cazul scoarţelor“, spune Aurelia Cionga. Iar depozitul cu peste 7.000 de piese de patrimoniu, depozitate în condiţii perfecte de umiditate şi temperatură, ne arată cât de bogaţi suntem noi, constănţenii. Fiecare piesă are locul ei special, este protejată aşa cum se cuvine, toate fiind dispuse într-o ordine desăvârşită. Sunt ţinute sub cheie, într-un inventar minuţios, realizat de trezorierul Aurelia Apostu.
 
Fie că admirăm piesele din cadrul Muzeului de Artă Populară, fie pe cele ale Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie, trebuie să învăţăm să vedem dincolo de simplele obiecte care ne sunt expuse, vechi de secole. În spatele lor stă munca nevăzută de luni şi de ani a unor restauratori care, din aproape nimic, realizează adevărate opere de artă. Care vor dăinui în timp şi vor putea fi apreciate şi de generaţiile viitoare.
 
Sursa: voceaconstantei.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii