Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
19:02 24 09 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Vartan Arachelian (galerie foto)

ro

28 Aug, 2017 00:00 1704 Marime text
Vartan Arachelian este un nume foarte cunoscut constănţenilor, nu doar comunităţii armene din rândul căreia s-a ridicat. A scris atât de mult despre oraşul natal, Constanţa, încât dragostea lui a luat forma a zeci de cărţi de istorie şi memorialistică, demersuri literare, dar şi jurnalistice. Stăpâneşte arta cuvântului, dar şi a prieteniei, este un învingător care a ştiut să zidească, cu convingere şi argumente, file din istoria recentă a acestor locuri.
 
Născut la Constanţa, pe 21 octombrie 1936, Vartan Arachelian a urmat cursurile primare şi cursurile medii (Hidrotehnica) în oraşul natal. Decesul timpuriu al tatălui său, în 1954, l-a obligat să amâne continuarea studiilor până în 1958, când a fost admis la facultatea de filosofie. A fost însă nevoit să se retragă, altfel riscând să fie deferit Procuraturii pentru „lipsă de sinceritate în dosar“ privind ocupaţia tatălui - comerciant - înainte de 23 august 1944. Din 1960 a urmat cursurile la zi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
 
Activitatea ziaristică a început-o de timpuriu, la ziarul „Dobrogea Nouă“. După absolvirea facultăţii, a fost angajat la „Scânteia tineretului“. În cei cinci ani petrecuţi aici - 1965-1970 - a susţinut pe pagina întâi cursivul „Cadran“, concomitent cu anchete culturale şi investigaţii în rândurile tinerei generaţii.
 
În 1970, în urma unui denunţ privind implicarea sa, alături de alţi colegi, la un eveniment… bahic cu cântece interzise, a fost sancţionat prin ridicarea dreptului de semnătură şi obligat să se transfere la Televiziune, unde avea să lucreze 25 de ani.
 
Până la Revoluţie, a fost realizator de emisiuni. În 1983 a fost dat afară din RTV printr-o decizie guvernamentală pe motive de dosar şi reprimit în urma unui memoriu. După Revoluţie, a fost director al Departamentului Minorităţi Naţionale. În vara anului 1991, a fost din nou dat afară din instituţia din Calea Dorobanţi pentru că s-a opus consecvent punerii TVR în slujba Puterii. A revenit în aprilie 1992, printr-o decizie judecătorească.
 
În 1997 a fost numit director la TVR Internaţional. Ca ziarist de televiziune, s-a remarcat printr-o activitate susţinută de publicistică politică, contribuind la transformarea TVR dintr-o instituţie anexată Puterii într-una de interes public.
 
Numeroase premii profesionale au distins programele sale: „Petre Ţuţea“ (1990), „Frica şi adevărul“ (1991), programele TV „Cuvântul care zideşte“, „În faţa dumneavoastră“, „Convorbiri de duminică“, „Revoluţia şi personajele sale“ etc.
 
În perioada în care fusese concediat de la TVR, a condus postul alternativ de televiziune, SOTI, prima tentativă reuşită de spargere a monopolului TVR. Din noiembrie 1990 a fost director al Asociaţiei Ziariştilor Români şi director al săptămânalului ei, „Z“. Membru fondator al „Alianţei Civice“, ales în conducerea ei.
 
A colaborat în presa scrisă cu anchete, editoriale şi documentare la publicaţiile „Cotidianul“, „Ziua“, „Jurnalul Naţional“, „Cuget liber“ Constanţa, de asemenea la revistele „Expres-magazin“, „Baricada“, „Acum“, „Tomis“ ş.a. A colaborat, de asemenea, la televiziunile Pro TV, 7 ABC, Realitatea, iar între 2003 şi 2005 a moderat o emisiune zilnică de politică, difuzată între 13.15 şi 14 la Radio România Actualităţi. A semnat, în 1969 şi 1970, scenariile filmelor documentare realizate la Studioul „Alexandru Sahia“ „Oamenii mării“ şi „Stimată domnişoară V.“
 
Membru al Uniunii Cineaştilor din România (1981) şi al Uniunii Scriitorilor (1980). A publicat 23 de volume, printre care „Aventurile originalităţii“ (Editura Tineretului, 1967), „Cum învăţăm să trăim“ (Editura Politică, 1968), „Vorbeşte-mi de dragoste“ (Editura Eminescu, 1970), „Toamna pătimirii noastre“ şi „Duminică după infern“ (Editura Eminescu, în 1979 şi, respectiv, 1981), „Mărturisiri - Convorbiri cu Corneliu Coposu“ (Editura Anastasia, 1991, şi o a doua ediţie la Editura Humanitas, 1996, a treia ediţie, în 2014, la Fundaţia Alianţa Civică), „Cuvântul care zideşte“ (Editura Roza Vânturilor, 1992), „Revoluţia şi personajele sale“ (Editura Nemira, 1998), „Măştile puterii“ (Editura Ex Ponto). Romanul „Noaptea bastarzilor“ este inspirat din lumea politică interbelică. „Siruni - Odiseea unui proscris“, Editura Niculescu, 2011, „Numele şi umbra“, Editura RAO, 2011, „Noi şi fantomele istoriei, «chestiunea armeană» în arhivele diplomatice române din Turcia“, Editura Ararat, 2014, „Un sfert de veac de la Revoluţia română, O istorie subiectivă, Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian“.
 
Munceşte la fel de mult şi acum. Se refugiază uneori în scurte vacanţe la munte sau în America, la fiul său, călătoreşte împreună cu soţia şi îşi adună memoriile în clipe de răsfăţ sufletesc. Ne-a fost coautor la monografia ziarului „Cuget liber“, pagini unde s-au adunat cele mai calde amintiri despre locurile natale, despre colegi, prieteni, despre istoria năvalnică a timpului trăit. A fost o muncă de echipă exemplară, un autor de cuvânt, serios şi tenace, urmând drumul bibliotecii Academiei, al altor surse, pentru a nu scăpa cu nimic firul adevărului. Stăruitor, aplecat cu acribie asupra detaliului, un excelent narator, am reuşit împreună să construim o monografie a celui mai longeviv ziar al Dobrogei, într-un travaliu din care a rezultat, în fapt, însăşi viaţa oraşului nostru sub lupa cuvântului scris.
 
Din această carte reproducem, pentru final, un paragraf din mărturisirile lui Vartan Arachelian: „În ceea ce mă priveşte, niciodată nu mi-a trecut prin gând că trăiesc pentru a-mi povesti viaţa, chiar şi atunci când credeam că-mi voi face nume de scriitor. Că am trăit să-mi fac un nume asta nu pot refuza a recunoaşte. Deşi e tare riscant. Mai ales în paginile unui ziar. De aceea stau treaz în faţa laptopului şi nu pot înţelege ce demon m-a împins să spun da unei voci ce a reverberat în mine atât de seducător, propunându-mi să mă confesez aici cu o amintire din copilărie. Poate să fie şi din adolescenţă, a mai lăsat din preţ vocea suavă de pe celular. O voce care l-a nimerit tocmai pe acela care nu crede, ca atâţia alţii, că, nu-i aşa!, viaţa lui e ca un roman!
 
Dacă telefonul m-ar fi găsit într-o stare proprie de normalitate, evident că n-aş fi ajuns să mă ofer cu atâta uşurinţă unui exerciţiu de psihanaliză. Numai că eu mă aflam cu garda jos, disponibil la orice fel de tranzacţie, cu oricine şi în orice condiţii! Eram robit de o conjuncţie menită să mă facă victimă: o după-amiază de vineri, deci în debutul unui weekend, şi nu oriunde, ci chiar în oraşul natal, Constanţa, într-o stare consecutivă unor libaţii prieteneşti şi estivale şi, pe deasupra, încercat de nostalgii în centrul vechi şi decrepit, cum e de mulţi ani Constanţa în zona sa tradiţională.
 
Tocmai voisem să-i arăt persoanei pe care o însoţeam locul unde învăţasem, Hanul Balcani. Era închis chiar la cele două capete, şi cea dinspre Şoseaua Mangaliei, şi la celălalt capăt, vizavi de fosta fabrică de reparat avioane în timpul războiului, Geta, devenită apoi sala noastră de baschet. Falimentaseră şi şcoala, şi hanul. Prima tranziţie de la capitalism la comunism transformase birtul aşezământului comercial în săli de clasă, iar odăile de la etaj, în dormitoare internat.
 
Cealaltă tranziţie falimentase încă o dată hanul răsărit după lichidarea şcolii, dar şi ceva în plus: demolase restul. Aşa se face că nici fosta noastră sală de sport nu arăta mai bine! Era ca după bombardament, prăbuşită, cu câteva ziduri răzleţe, căzute în genunchi. Priveliştea aceasta şi eşecul tentativei de a povesti persoanei care mă însoţea tribulaţiile mele şcolare nu le gândeam în termeni literari, ci tot gazetăreşte; nu mă înmuia nostalgia, ci-mi dădea brânci vehemenţa rebarbativă. Un gazetar se amestecă în toate cele, e ubicuu, om mimând rolurile celor pe care-i combate vehement, revendicând pentru sine capacităţi sporite decât ale celor pe care-i contestă.
 
Eram într-o astfel de stare polemică, considerându-mă mai bun decât cei care puseseră la cale construcţia aeriană à la Barcelona! Da, tocmai se inaugurase la Mamaia telegondola, eveniment care îmi părea aici, în oraşul delabrat, ca o tichie de mărgăritar pe chelia sa; ferchezuită cum e, Mamaia îmi apărea, la supărare, ca o faţadă, un decor de teatru, ca satele din salba de falsuri a lui Potemkin, amantul şi prim-ministrul Ţarinei. Mamaia pare menită să ascundă ruinele Constanţei din peninsulă, ale oraşului care curge spre statuia lui Ovidiu şi, mai departe, spre Cazino, scriam în briza din acea după-amiază a lunii de vară.
 
Amintiri din copilărie... Se poate şi din adolescenţă? De ce nu?! Ca mulţi dintre colegii mei de generaţie, mi-a fost dat să urmez treptele şcolare anapoda. Am intrat la gimnaziul Liceului Comercial din dorinţa tatălui meu să-i continui vocaţia: comerţul. Iluzia a durat doar un an, căci la finele primei clase a venit Reforma Învăţământului din 1948. Şi tot atunci, tata a trebuit să tragă obloanele magazinului de coloniale La Veteranul Vartan (era numele bunicului, erou la Mărăşeşti).
 
Aşa că şi proiectele şcolare, ca şi cele vocaţionale, au trebuit revizuite! Următorii doi ani i-am urmat la o şcoală de cartier, devenită, prin restructurarea învăţământului, şcoală obligatorie de şapte ani. Cu puţini ani înainte de a muri, dintre dilemele care i-au scurtat viaţa - avea să moară la vârsta de 45 de ani! - una era legată de viitorul meu. Mai întâi, se gândise să mă dea la o şcoală de meserii; şcoala profesională de electricitate îl tenta, dându-mi astfel şansa să îngroş firava clasă muncitoare care, nu-i aşa, urma să meargă în Rai...“.
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii