Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
11:37 13 12 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Nicolae Sever Cărpinişan (galerie foto)

ro

31 Jul, 2017 00:00 1641 Marime text
Sever Cărpinişan (9 ianuarie 1900 - 28 iulie 1975) scria, printre altele: „De cum răsplătesc contemporanii şi românii noştri valorile lor, e mai bine să nu vorbim. Ca şi Iacob în lupta sa împotriva îngerului, actualii nu se dau învinşi decât după ce au fost definitiv îngenunchiaţi“. Simplă profeţie a unui jurnalist de profesie…
 
Puţini îi mai cunosc munca şi râvna pe care le-a depus în Constanţa natală. Şi mai puţini au rămas cei care l-au cunoscut şi nu s-au ferit să-l preţuiască. „Mă numesc Cărpinişan Niculae (mai târziu am adoptat şi prenumele de Sever, în gazetărie), prenume care mi-a rămas uzual. Sunt născut în anul 1900, luna Ianuarie, ziua 6, în suburbia Anadolchioi (oraşul Constanţa). Toată vremea (cu excepţia anilor 1926-1928 când am fost pentru studii la Paris şi cu excepţia a scurte intervale) am locuit în oraşul Constanţa. Sunt în câmpul muncii de la vârsta de 9 ani. Până în 1912 am lucrat ca ajutor rotar de tipografie, tinichigiu (la Fabrica «Tomis», Constanţa), ucenic tâmplar şi în genere am ocupat diverse posturi unde puteam câştiga un ban, familia părinţilor fiind împovărată. Din 1912 am intrat la tipografie şi am învăţat meseria de tipograf zeţar. Am lucrat această meserie până în anul 1923-1924, când pe deoparte, datorită insalubrităţii ei, în condiţiile de lucru de atunci, iar pe de altă parte «talentului» meu de ziarist - scriind între timp - şi de cronicar dramatic, am trecut în meseria de gazetar la ziarul «Dobrogea Jună» din Constanţa. Meseria de cronicar dramatic am practicat-o pentru prima oară, fiind tipograf la ziarul «Neamul Românesc» Iaşi, al lui Niculae Iorga, 1918...“
 
Am citat din „Autobiografia“ omului de cultură Sever Cărpinişan, scrisă la 4 august 1951 şi aflată în fondul de manuscrise al familiei Lăpuşan, oferite de fiica acestuia, prof. univ. dr. Letiţia Oprean, împreună cu multe alte acte şi documente originale.
 
La Iaşi, în refugiu, Nicolae Cărpinişan, deja lucrător, a început să-şi întreţină familia. Atunci a făcut cunoştinţă cu manuscrisele marelui Iorga, fiind printre puţinii tipografi care puteau să-i înţeleagă scrisul. După terminarea războiului, Sever Cărpinişan se întoarce la Constanţa, îşi ia calificarea de maistru tipograf. În perioada 5 martie - 5 august 1919 este redactorul publicaţiei bilunare „Şoapte“, revistă socială, artistică, muzicală şi sportivă. În 1922, scoate prima gazetă de orientare social-democrată, „Dobrogea economică“.
 
Remarcat pentru incisivitatea articolelor sale, Camera de Comerţ din Constanţa i-a propus o bursă spre a merge la Paris, să urmeze cursurile Şcolii Superioare de Jurnalistică. După trei ani, se întoarce la Constanţa cu trei diplome: una de jurnalistică, teza de licenţă având titlul „Legislaţia muncitoare în România“, alta de economie politică şi una de economie agrară.
 
La Camera de Comerţ Constanţa a lucrat mai întâi ca tehnoredactor, apoi secretar de redacţie. A continuat colaborările la „Dobrogea Jună“, dar a devenit, cu încetul, animator cultural: o conferinţă de mare răsunet despre Eminescu, premergând inaugurarea statuii la malul mării, o invitaţie a marelui traducător Murnu...
 
Cea mai tentantă colaborare pe care a întreţinut-o mulţi ani a fost cu „Dobrogea Jună“. S-a lăsat antrenat în marile campanii de presă promovate de spiritul lui Constantin Sarry, mentorul publicaţiei, a devenit un animator al iniţiativelor comunitare pe care acest curent cultural al Dobrogei l-a susţinut.
 
Povesteşte Letiţia Oprean: „Când s-au întors de la Paris, au cumpărat teren pentru casă, pe bulevardul Regina Maria, de la colonelul Tătărăscu, cel care va fi general, şef de guvern mai târziu. Colonelul fusese împroprietărit în urma Primului Război şi toată porţiunea de pe bulevardul Mamaia, între strada Mircea şi nr. 48, au fost parcele care s-au dat ofiţerilor şi pe urmă ei le-au vândut. Ai mei au cumpărat o parcelă din mijloc, urmând să îşi facă casă.
 
Tata avea vederi social-democrate, nu accepta violenţa, antisemitismul, la noi în casă nu a existat atitudine rasistă. El era mereu cu cartea, ţinea conferinţe, era un bun orator. În perioada interbelică, conferinţele erau o modalitate de a transmite cultura. Tata întotdeauna a considerat că oraşului Constanţa îi lipseşte centrul universitar, pentru că spunea: dacă nu se face universitate la Constanţa, măcar una cu problemele strict locale, adică: de medicină balneară şi chirurgie, balneoclimaterice, de drept, de economie portuară, ca să vină studenţime să împrospăteze aerul intelectual al oraşului, o să rămânem permanent un burg de negustori. Nu că ar fi avut tata ceva împotriva negustorilor, pentru că, lucrând la Camera de Comerţ, îşi dădea seama de importanţa negoţului, însă era vorba de mentalitate.
 
Iubirea pentru teatru, iubirea pentru adevăr l-au determinat pe tata, atunci când s-a întors de la Paris, să facă gazetărie, o gazetărie militantă, adică fără ciupeli, fără bacşişuri, fără mită, şi era virulent în privinţa asta. Spunea: «Suntem la poarta Levantului, aici e ţara marelui bacşiş şi se vede foarte bine». Fără să incrimineze neapărat o etnie sau alta, ci spiritul locului este aşa, pentru că avem portul. Şi spunea de fiecare dată că asta denaturează foarte mult relaţiile dintre oameni“.
 
Constituie mai târziu la Constanţa Societatea Culturală „Muncă şi lumină“, care asigura organizarea timpului liber al muncitorilor, conform Decretului-lege 1024 din 1941.Şi se implică în susţinerea unor importante evenimente culturale în Constanţa.
 
„Tata era foarte legat de ţară. El credea în binele suprem, de aceea nu putea să sufere făţărnicia multor feţe bisericeşti, şi spunea: «Eu sunt deist, nu sunt creştin practicant, adică eu cred, dar nu mă duc la biserică».
 
Astfel, a rămas în ţară, iar când au venit tancurile cu tovarăşii, tata a avut un şoc. Fiind un pamfletar virulent, gazetar, o persoană publică - şi cu mişcarea lui teatrală de amatori, iar aceştia ţineau neapărat să fie introduşi în viaţa socială până când luau toate frâiele puterii. I s-a spus că va plăti scump faptul că nu a vrut să intre în partid şi în 1950 casa a fost naţionalizată. Am rămas şi am plătit chirie în propria noastră casă până la 1952.
 
Pe 4 august ne-au anunţat că în 48 de ore trebuia să lăsăm apartamentul gol şi să ne prezentăm la gara la ora 8 dimineaţa, cu atâta bagaj cât putem duce în mâini. La peron era tras un tren de marfă, am urcat, eram foarte mulţi. Nu ştiam unde mergem. După o zi şi o noapte, am aflat că eram la Bicazul Mare, unde ne-au cazat în nişte cazărmi de lemn, într-o cameră cu 70 de suflete, aveam paturi suprapuse. Eram păziţi de miliţieni. Printre cei aduşi acolo erau: avocaţi, şoferi, jurnalişti dintre cei care nu erau la închisoare. S-au format brigăzi. Aveam normă de o tonă de piatră pe zi, zi de lucru de 12 ore. Nouă nu ne-au dat voie să mergem la şcoală. Când a dat zăpada, în octombrie, ne-am dus la muncă în interior. Făceau nişte blocuri şi noi lustruiam cimentul, îndepărtam praful de ciment de pe mozaic.
 
Anul 1953 a adus ceva ce a ajuns până la noi: moartea lui Stalin. Ne-au dat drumul pe data de 4 februarie 1954 din Bicaz, în cea mai cruntă iarna a secolului trecut. Am ajuns la Constanţa abia în aprilie. Când am văzut marea îngheţată, am avut un sentiment de triumf. Atunci am înţeles de ce tata nu a vrut să plece altundeva. E ceva ce nu se poate explica. Aici eşti, aici rămâi. Sentimentul reîntoarcerii nu ne-a părăsit niciodată.
 
Când ne-am întors, în primele zile a căutat de serviciu. La teatru nu l-au reprimit. L-au primit temporar cei de la proaspăt înfiinţatul Teatru al Marinei, regizor tehnic, dar, de fapt, baza era biblioteca de la Liceul «Mircea», căci la teatru era un fel de colaborator extern. Atunci a început şi lungul drum al memoriilor pentru scoaterea casei de la naţionalizare. Sărmanul tata, idealist cum era, credea în dreptate. Nu îşi dădea seama că sistemul era structural, nedrept.
 
Personalitatea tatălui meu este greu de descris în cuvinte, pentru că era un om charismatic, avea atâta farmec! Pe lângă avântul minţii, pe lângă talentul literar, avea charismă. Avea o capacitate de asociere, găsea nişte concluzii surprinzătoare, sesiza ineditul. Mă înţelegeam cu el fără să vorbesc.
 
S-a refugiat în teatru. Credea că teatrul este oglinda naturii. Şi teatrul românesc chiar a fost aşa, a fost cultura de rezistenţă în timpul comunismului, iar el ştia asta. Pe scenă putea spune lucruri pe care în viaţa de toate zilele nu le putea spune. Când au început să epureze cărţile, să pună la index toată cultura românească, atunci era limpede că singura artă care rămâne vie este teatrul. Aici a fost vizionar.
 
Gazetăria avea palier social mai mare, teatrul avea impact mai mare şi era o formă de rezistenţă. Îmi amintesc că în 1947, când era la Teatrul muncitoresc «Filimon Sârbu», au pus în scenă, în parcul de la Primărie, piesa «Vă caută un inspector de poliţie», o piesă americană cu profunde implicaţii sociale, piesă care a căzut la Bucureşti, dar a avut mare succes la noi, la Constanţa.
 
După înfiinţarea Teatrului de Stat, care a început cu «O scrisoare pierdută», la premiera aceea tata a fost asistent de regie. La teatru, cenzura nu funcţiona prea bine, în anii 1950 teatrul încă rămăsese oaza prin care se puteau spune încă multe şi oamenii se mai bucurau de o porţie de libertate. În deceniul cel negru, anii 1950, teatrul a rămas singura formă de exprimare clară.
 
Tata a vrut să transmită prin teatru aceleaşi valori şi idei pe care le-a promovat prin gazetărie: frumuseţea omului care se conformează idealului de dreptate, de corectitudine faţă de aproape şi faţă de societate; edificarea socială a fost una dintre durerile vieţii lui: oameni care să construiască ceva, nu să dărâme, şi să se ajute între ei pentru a reuşi să construiască, nu să se mănânce între ei, marile idealuri ale lumii umaniste, dintotdeauna“.
 
Cu aprobarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1945 societatea „Muncă şi lumină“ se transformă în echipa de teatru „Filimon Sârbu“. Sediul era pe bulevardul Tomis, piesele montate se jucau la „Tranulis“. Se juca piesa în trei acte „Ultima carte“, scrisă de muncitorul tipograf Marin Grigorescu, regizor fiind fostul licenţiat de la Sorbona Sever Cărpinişan.
 
La 12 septembrie 1945, ministrul secretar de stat la Departamentul Muncii decide înfiinţarea în oraşul Constanţa a unui teatru muncitoresc ca subcentru al teatrului muncitoresc din Bucureşti. Director administrativ - Gh. Gheorghiu, director de scenă - N. Sever Cărpinişan, membri în Comitetul Local OMEC Constanţa (Oficiul Muncitoresc de Educaţie şi Cultură din Ministerul Muncii).
 
În mai 1946, Organizaţia Tineretului Progresist din România îl felicita pe Cărpinişan pentru reuşita comediei într-un act „Deşteapta pământului“, de V.I. Popa, şi pentru sceneta „Fata de departe“, de Eugen Ianowschy, pe care acesta le montase pe scena Teatrului Muncitoresc din Constanţa, fost „Elpis“.
 
În 1949 era activist al Ateneului Popular Central „Filimon Sârbu“. Doi ani mai târziu, Oficiul Muncitoresc de Educaţie şi Cultură, Teatrul Muncitoresc, subcentrul Constanţa, îi recunosc calitatea de regizor şi director de scenă.
 
La 1 noiembrie 1958 este angajat instructor salariat al echipei artistice de pe lângă Cooperativa „Întreţinerea“. În 1961 era referent muzical la Teatrul de Stat, apoi colaborator şi tehnoredactor pentru programele de sală, afişe etc. În 1967 se angajează zeţar categoria Vl la Întreprinderea poligrafică „Dobrogea“.
 
Sever Cărpinişan a fost o personalitate culturală complexă, un animator şi un activist teatral de talent. Dar a fost, mai ales, primul român licenţiat în jurnalism, cu o impresionantă operă jurnalistică şi civică, probând performanţe în varii domenii culturale, făcând parte din lunga listă a martirilor profesiei noastre. Cu aceste argumente, Consiliul Director al ARIP instituie Premiul naţional pentru jurnalism „NICOLAE SEVER CĂRPINIŞAN“, conferit anual unor personalităţi ce s-au remarcat în jurnalism, precum şi în activităţile civice.

Ti-a placut articolul?

Comentarii