Un Eden pierdut pe vecie

Eva nu l-a căutat pe Adam, pur şi simplu i-a fost dată. Din coasta lui i-a fost dată. Aşa zice Biblia. Au fost sortiţi unul altuia. Că aşa a hotărât Dumnezeu. „Creşteţi, iubiţi-vă şi înmulţiţi-vă, dar nu vă mai întoarceţi în Eden, păcătoşilor!” Şi un înger a fost pus în faţa porţilor Edenului, să fie păzite şi nimeni să nu mai între.
 
Când Adam are altă casă, Eva tot la el visează.
Cuplul originar. Sufletul pereche. Yin şi Yang. Marile legende ale lumii. Tristan şi Isolda (plus regele Marc), Siegfried şi Crimhilda (plus Brunhilda), Cezar şi Cleopatra (plus Marc Antoniu), Eros şi Psiheea (plus gelozia oedipiană a zeiţei-mamă, Afrodita), Orfeu şi Euridice (plus alt şarpe veninos), Samson şi trădătoarea Dalila (plus pletele cu bucluc), Hamlet şi Ofelia (plus nebunia amândurora), Othello şi Desdemona (plus batista ucigaşă), Romeo şi Julieta (plus duşmănia familiilor), Napoleon şi Josefina (plus incapacitatea femeii de a-i oferi moştenitori). Cam multe plusuri care dau cu minusuri. Liviu Rebreanu descria în cartea sa „Adam şi Eva”, cele şapte reîncarnări ale unul cuplu care nu se mai învaţă minte. Toate se terminau prost, cu dezamăgiri, cu suferinţe, gelozii, despărţiri, inimi rupte şi trădări, cu morţi şi răniţi, batiste pierdute şi plete tăiate.
 
Poveştile sunt totuşi frumoase (mai puţin a lui Rebreanu, care e prea plictisitoare). Au rămas în istorie, au devenit pilde pentru cei din jur. Lumea caută din ce în ce mai disperată perechea potrivită, îndoctrinată, pesemne, de nebunia descoperirii acelui Eden pierdut. Indiferent de viitoarele consecinţe, iubirea te înalţă, cel puţin câteva clipe, câţiva ani, pentru câţiva norocoşi, toată viaţă. Aşa să fie!

În căutarea „amantului” pierdut prin pixeli. Poveste virtuală 

Timp de vreo trei ani, lumea virtuală a fost terorizată de obsesiile unei femei care-şi spune Eva. L-a pierdut, săraca, pe Adam, fără să-l fi avut în fapt, carne şi oase niciodată. Adam al nostru era bine-mersi însurat şi singura legătură pe care o deţinea cu individă Eva era una virtuală. Nu mai ştiu cum ajunseseră în lista altuia de Messenger, mi se pare că în urma unui vis premonitiv.
 
Vorbeau, deci, de la muncă, în pauzele de prânz, între lucrări, după mese, sau noaptea târziu, după ce el îşi adormea soţia cu o partidă de sex la repezeală sau nici măcar atât. Ea, Eva, de cealaltă parte a ferestrei, îl aştepta obsedată de perspectiva găsirii unui suflet-pereche. Eva credea în dragostea reală, chiar dacă era virtuală. Mai credea în iubirea corectă, infinită, legendară, fierbinte şi morală, chiar dacă era prima care încălca regulile societăţii şi voia să sară în patul unui însurat.
 
Eva avea răbdare ca el să-şi dea seama de asta, şi anume că ea reprezenta insula fericiţilor, că ea este Edenul pierdut, câmpiile Alizee, Arcadia şi Atlantida la un loc. Aştepta cu sufletul la gură, dar nu aştepta aşa, oricum, ca o idioată, ca o prinţesă, cum ar veni, ci ataca metodic şi tenace, cu mailuri de îndrăgostită sadea, în care strecura mesaje subversive, dând exemple din Biblie, din marile legende ale lumii şi din „Anna Karenina”. Adam a citit ce-a citit, mai întâi a fost măgulit, pe urmă i s-a cam umflat pipota că o nebună şi-ar fi luat viaţa pentru el cu cablul de la internet.
 
Într-o zi însă, după o ceartă mai aprigă cu nevasta de drept, sătulă şi aia de hemoroizii din fundul consortului (pe care-i făcuse de la atâta stat în faţa ecranului), Adam a intrat cu capsa pusă să-şi verifice mailul şi a dat iar de amorurile siropoase ale Evei. Voia să-l vadă cât mai curând, să nu facă aceeaşi greşeală cumplită că Adamii şi Evele lui Rebreanu. Mailuri peste mailuri, mailuri peste mailuri. Două pe zi, trei pe zi. Zece pe zi. Lui Adam parcă au început să-i placă mai mult tăcerile nevestei.
Mai izbucnea şi aia din când în când, mai ales când nu ducea gunoiul. Zece mailuiri pe zi însă? Mai da-o dracu'…
 
Aşa că Adam a închis taraba. Şi-a băgat picioarele în „Insula fericiţilor”, cum îşi numise gagica lista de disperaţi pe care-i racola de pe internet, şi a lăsat-o cu buzele în vânt. Cum Eva nu apucase să-i dea mărul cunoaşterii, fructul pasiunii şi moartea căprioarei, fiindcă nu a anticipat că bărbatul alteia va dispărea în ceaţă cât nu fusese încă al ei, s-a pus pe cercetări furtunoase şi, timp de trei ani, a răscolit toţi pixelii, cu migala unui detectiv particular, în speranţa unui semn de viaţă.

Insula fericiţilor nu există

Dacă înţelegi asta, eşti un om pe jumătate salvat. Ancorată în virtual cu forţa şi frustrarea de a nu-şi fi găsit încă sufletul pereche, Eva noastră nu s-a lăsat. Lucru care a dus la faima ei din link în link. Modul de abordare era acelaşi, a păstrat mailurile în arhive, ca să nu mai fie nevoită să le mai scrie o dată. Cu toate astea, nimeni din viaţa reală nu şi-a făcut timp de ea să-i muşte din măr, niciun condamnat la puşcărie, nici un manelar din Piaţa Chiliei, niciun pieţar de prin Tomis III, nici vreun vecin mai necopt. Nu, ea voia o iubire de legendă. Să fie sănătoasă…
 
Tristeţea Evei a crescut odată cu furia. Voia să arate cuiva dragostea ei nemărginită şi nici nu mai conta cine era persoana aceea: un nebun, o altă femeie, un alt bărbat însurat. Rând pe rând, toţi au dat-o deoparte şi i-au spus pe diverse tonalităţi: băi, fraiero, vezi-ţi naibii de viaţa ta!
 
Oricum, decât o aşa „Insulă a fericiţilor”, mai bine lipsă. Dacă fericirea există, sunt sigură că este plămădită din lucruri reale, întâmplări palpabile, fleacuri mărunte care aduc bucurii scurte, dar dese, nu creşte într-un copac cu mere putrezite pe care vrei să le bagi pe gâtul virtual al cui se nimereşte.