Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:47 24 11 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Preotul militar Constantin Sădeanu din Constanţa, prizonier în Primul Război Mondial (galerie foto)

ro

11 Nov, 2017 00:00 1222 Marime text

Participarea clerului alături de armata română în luptele Marelui Război nu a fost o noutate pentru soldaţi sau pentru preoţi. Atât în Războiul de Independenţă, cât şi în al Doilea Război Balcanic, preoţii militari şi-au adus prinosul de jertfă alături de soldaţii români, în acest sens fiind alcătuit în anul 1870 un Regulament pentru clerul din armata permanentă.
 
Dacă la declanşarea Primului Război Mondial, în anul 1914, activau în armata română 53 de preoţi militari, implicarea conducerii Bisericii Ortodoxe Române pentru organizarea unui serviciu religios al armatei de care să depindă preoţii militari a făcut ca la intrarea României în război să fie mobilizaţi 253 de preoţi. Dintre aceştia, 23 erau din Dobrogea.
 
Prezenţa preoţilor pe câmpul de luptă a fost foarte benefică pentru moralul soldaţilor, dar activitatea lor nu se rezuma doar la acest aspect. Preoţii militari ţineau evidenţele celor decedaţi, erau asistenţi pentru doctori, iar în localităţile unde campau, se îngrijeau de copiii orfani de război. În cazuri excepţionale, preoţii nu s-au ferit să pună mâna pe armă. Sunt cunoscute în acest sens faptele de vitejie ale preotului erou Belizarie Popescu din Mereni, care în luptele sângeroase de la Turtucaia, când armata română era decimată, a luat arma în mână şi a început să tragă foc de acoperire pentru retragerea în siguranţă a soldaţilor. Aici a fost văzut pentru ultima dată în viaţă.
 
Deşi aportul preoţilor în unităţile militare era foarte mare, totuşi erau văzuţi în majoritatea cazurilor de comandanţi cu dispreţ. Eroismul şi dragostea pentru ţară şi semeni de care au dat dovadă aveau să schimbe acest fapt, iar la sfârşitul războiului, mulţi preoţi au primit recomandări şi aprecieri din partea comandanţilor, fiind ridicaţi la gradul de căpitan asimilat. Din documentele vremii, reiese că aceşti preoţi şi-au făcut datoria atât ca slujitori ai Domnului, cât şi ca buni sau curajoşi români.
 
Unul dintre preoţii militari dobrogeni care s-au evidenţiat pe câmpul de luptă a fost preotul Constantin Sădeanu. În urma grelelor lupte de la Turtucaia, din anul 1916, preotul Constantin Sădeanu de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului II“ din Constanţa, mobilizat în Regimentul 74 Infanterie, a fost luat prizonier de armata bulgară. Într-un memoriu adresat Ministerului de Război, după eliberare, părintele Sădeanu descria situaţia prizonierilor români din Bulgaria:
„Eram între cei din urmă şi aveam Sf. Cruce în mâna. La un colţ de stradă, un călăreţ bulgar s-a repezit la mine şi plecându-se de pe cal, a căutat să mă lovească în două rânduri cu sabia. Am scăpat nelovit, făcând o mişcare repede îndărăt. După aceea mi-a cerut banii şi ceasul pe care i le-am dat şi am scăpat cu acestea. Duşi la localul brigăzii, am fost deosebiţi din convoi toţi ofiţerii şi am fost ţinuţi acolo în noaptea de 24 august. 
 
După ce i s-au luat acolo diferite obiecte necesare - până şi cel mai mic briceag şi foarfecele de unghii - ni s-a cerut să predăm banii şi ceasurile ce aveam; dar s-a renunţat apoi la această cerere în urma protestării d-lui colonel Grigorescu de la Regimentul 5 Obuziere. A doua zi, am fost duşi sus la cazărmi, iar după două zile am fost porniţi toţi ofiţerii în convoi prin Balbunar spre Razgrad, unde am ajuns după trei zile de drum în care timp am suferit mai ales de sete. După două zile apoi am fost trimişi spre Stara Zagora în vagoane de marfă, îngrămădiţi câte 50-60 într-un vagon, cu uşile zăvorâte, aşa că nu aveam nici ziua lumina şi aerul era foarte viciat şi am suferit de toate. De la Stara Zagora o parte din domnii ofiţeri au fost trimişi la Gorni-Panicerevo, iar un grup de 126 ofiţeri, între care eram şi eu, am fost duşi la Sliven.
  
Deşi exista credinţa că situaţia militară a ţării noastre se va schimba în favoarea noastră şi că războiul nu va ţine mult, totuşi starea sufletească a d-lor ofiţeri era foarte deprimată. Toţi căutau să învinuiască pe unii sau pe alţii, mai mici sau mai mari, de la soldat până la… Dumnezeu. Acest lucru m-a îndemnat că în prima duminică după ce am ajuns la Sliven şi după ce am făcut în mod intim, în asistenţă tuturor d-lor ofiţeri, un mic serviciu religios «pentru odihnă sufletelor tuturor celor morţi în război», la care serviciu se dădeau răspunsurile de un cor format din ofiţeri, să ţin o cuvântare în care, în esenţă, am spus că dacă am avut un nesucces, mai înainte de a învinui pe alţii că nu şi-au făcut datoria, sau pe Dumnezeu că nu ne-a ajutat, să vedem mai întâi dacă propria şi intima noastră conştiinţă nu ne arată cumva şi pe noi vinovaţi. 
 
Că anumite lucruri ne arată că luaţi laolaltă - soldaţi şi căpetenii - nu am avut toţi pregătirea sufletească trebuitoare, că dorul de viaţă se pare că a făcut pe mulţi să şovăiască în a-şi face, conştiincios, întreaga datorie, că oricine, în sufletul căruia s-a oprit o clipă măcar gândul de a se eschiva de la datorie, de a se cruţa, trebuie să se recunoască vinovat; că Dumnezeu ajută potrivit muncii şi jertfei fiecăruia…, că, deci, plecând de la constatările conştiinţei noastre scrupuloase în privinţa faptelor ce au avut ca urmare starea noastră aici, să ne reculegem cu credinţa că orice rău serveşte şi pentru a se face în viitor mai bine; că dacă noi cei de la Turtucaia am fost învinşi, armata ţării nu este şi nu va fi biruită; că din orice stare omul se poate ridica; că hotărâri noi şi alt spirit trebuie să ne călăuzească în viitor pentru că, prin muncă serioasă şi devotament statornic în îndeplinirea datoriilor noastre multiple, să răscumpărăm şi timpul pierdut pe aici şi să contribuim, direct şi indirect, la înfăptuirea scopurilor noastre naţionale.
 
La câteva zile după sosirea noastră la Sliven, au fost aduşi în lagărul de acolo aproape 8.000 de prizonieri de la Turtucaia. De la ei am auzit că după ce au fost porniţi de la Turtucaia spre Razgrad, pe drum, din ordinul unui ofiţer bulgar, au fost percheziţionaţi şi li s-au luat toţi banii spunându-li-se că trebuie să-i schimbe. Dar acel ofiţer bulgar, după ce a luat în modul acesta zeci de mii de lei, s-a făcut nevăzut, iar ai noştri au rămas în cea mai extremă lipsa. În ziua când a sosit acest convoi la Sliven, s-a pornit o ploaie torenţială, însoţită de un vânt rece şi puternic, care a ţinut trei zile neîntrerupt, care a găsit pe ai noştri fără adăpost, i-a udat până la piele, iar în timpul acesta nu li s-a dat nici de mâncare. Din cauza această, s-au găsit morţi de frig şi foame cincisprezece inşi, mureau zilnic 3-5 inşi şi atunci s-a încuibat dizenteria între prizonierii români. Atunci am cerut voie de la comandantul lagărului că să oficiez serviciul înmormântării la toţi românii decedaţi şi cât am fost ţinuţi acolo, timp de o lună şi jumătate, am făcut serviciul înmormântării la aproape 50 de decedaţi (numele şi regimentul fiecăruia le am notate). Tot în acel timp am auzit că între aceste mii de români, chinuiţi de foame şi lipsă, au început să se comită furturi şi jafuri prin violenţă, din care cauza se expuneau să fie omorâţi în bătaie sau împuşcaţi de santinelele bulgare, care adesea şi fără vreun motiv plauzibil împuşcau în grămadă în ai noştri, numai că să-şi satisfacă instinctul de răzbunare şi ura de rasă. Şi fiindcă ne era interzis orice contact cu trupa, am solicitat comandantului lagărului permisiunea de a merge printre prizonierii români şi de a le vorbi. M-am dus printre ei de câteva ori, le-am vorbit la toţi, pe grupe, îndemnându-i să păstreze între ei bunele raporturi de camaraderie în suferinţă care trebuie să ne înfrăţească şi mai mult şi să nu ne îngreunăm situaţia dedându-ne la fapte ce înjosesc pe un militar şi ne compromite numele de român şi de creştin, expunându-ne astfel pedepsei supreme, pe când interesul nostru cel mare este acum să ne cruţăm viaţă… Şi am avut mulţumirea să constat că astfel de fapte nu s-au mai întâmplat.
 
Am cerut şi mi s-a încuviinţat să pot vizita şi pe ofiţerii şi soldaţii bolnavi din infirmeria lagărului. După 25 zile toţi domnii ofiţeri au fost trimişi în alte lagăre (Hascovo şi Kardjali). Pe mine nu au voit să mă ţină, deşi am arătat că sunt asimilat gradului de locotenent. 
 
La 25 octombrie 1916 am fost trimis la lagărul din Orhania, într-un grup de 17 prizonieri români, subofiţeri şi soldaţi, în majoritate intelectuali. Acolo am fost puşi la diferite munci şi eram trataţi cu multă duşmănie. După o lună de zile, la 24 noiembrie 1916, am fost trimişi în lagărul de la Mina Pernik, unde am stat până la finele lunii mai 1918.
 
În acel lagăr se mai aflau între alţii şi 300 de prizonieri români care lucrau la o mină de cărbuni. Am fost şi eu socotit că lucrător şi trimis la lucru că supraveghetor. Tratamentul era aspru, iar întreţinerea era mizerabilă. Luni de zile ni s-a dat ciorbă de cartofi necurăţaţi de coajă şi murdari, fără ceapă sau alt zarzavat, ci numai cu foarte mult ardei iute pisat. Din luna mai 1917 am făcut serviciu de sanitar faţă de prizonierii români. 
 
În această calitate, aveam posibilitatea de a veni în contact cu directorul şi mai ales cu doctorul minei, faţă de care am intervenit întotdeauna pentru a se interesa mai deaproape de bolnavi, pentru a ni se îmbunătăţi locuinţa şi mai ales hrana. Şi din toamna anului 1917 hrana a fost mai bună, iar mortalitatea a fost foarte mică: în timp de 1 an şi 6 luni au decedat patru din ai noştri. 
 
Pe lângă serviciul pe care am căutat să-l fac ca sanitar pentru camarazii cu care duceam viaţă comună, întotdeauna şi tot atât de mult m-a interesat şi starea lor sufletească şi am căutat şi în această privinţa să fiu pe cât mi-a fost posibil în rolul meu. Am obţinut permisiunea de a putea merge la biserica din acea localitate - la 3 kilometri şi jumătate departe de lagăr. Aduceam de la biserica anafură, lumânări şi tămâie şi în toate duminicile şi sărbătorile, când ai noştri nu erau scoşi la muncă, făceam câte un mic serviciu religios. Şi făceam acest lucru mai mult cu scopul de a le putea vorbi cu autoritatea cuvântului evanghelic pe care îl tâlcuiam întotdeauna cu aplicaţie la starea noastră ca prizonieri, cu privire la datoriile noastre ca români şi creştini şi cu îndemnul de a da fiecare copiilor săi înaintea averii materiale, care se poate pierde şi distruge foarte lesne, acea pregătire pentru viaţă şi acea bună creştere care să facă din urmaşii noştri oameni capabili să se ridice prin munca lor cinstită şi prin o înţeleaptă întrebuinţare a averii; care să ştie să păstreze şi să mărească moştenirea părintească şi care însufleţiţi mai mult decât noi pentru năzuinţele noastre, să fie în stare când mâine, vreodată va bate iarăşi ceasul şi pentru naţiunea noastră să poată da şi face mai mult decât am dat şi făcut noi… Şi cred că mulţimea de români cu care am fost împreună tot timpul acesta s-a înapoiat la casele lor cu o conştiinţa de român pe care mai înainte nu au avut-o. 
 
La sfârşitul lui mai 1918 am fost porniţi de acolo la Rusciuc pentru a fi repatriaţi. Acolo însă am fost oprit, ca dobrogean, împreună cu alţi camarazi, opriţi din diferite grupe tot ca dobrogeni şi am fost ţinuţi în lagărul din Rusciuc, unde, timp de 4 luni, am suferit tratamentul cel mai mizerabil, cel mai duşmănos. Am fost de multe ori insultat şi ameninţat pentru că nu am putut răbda să văd pe ai noştri că erau bătuţi fără milă cu ciomagul de către santinelele bulgare pentru vinovăţii de cele mai multe ori închipuite. Cu o hrană absolut insuficientă, şi cantitativ şi calitativ, şi siliţi să muncească din zi până în noapte şi adesea siliţi la muncă prin lovituri de ciomag, de mai multe ori am intervenit prin rapoarte confidenţiale către Onor Minister de Război, în numele celor 1200 de prizonieri pentru a se interveni şi a fi repatriaţi mai curând şi noi. 
 
La 1 octombrie st. n., în urmă defecţiunii armatei bulgare, am fost şi eu repatriat. Tot timpul cât am fost prizonier nu am primit nici o soldă. Odată cu căderea cetăţii Turtucaia, am pierdut acolo toate obiectele bisericeşti necesare serviciului, dintre care unele erau proprietatea regimentului, iar cele mai multe erau averea bisericii din comuna Anadolchioi, judeţul Constanţa“. 
 
Despre Ionuţ Druche

Ionuţ Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanţa. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din Constanţa, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului. Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
 
Citeşte şi: 
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea
 
Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“ „Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“
 
Preotul Radu Şerban din Năvodari, mort în temniţa comunistă (galerie foto)

Ti-a placut articolul?

Comentarii