Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
01:34 23 09 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Locul 2 - O lecţie de imperfecţiune

ro

15 Sep, 2016 00:00 443 Marime text
Cei care mă cunosc destul de bine (sau de rău) ştiu deja că pot ţine foarte greu pasul cu mine, în sensul că, dacă mă apucă năbădăile şi vreau să iasă ceva ca mine, nu-mi mai stă nimic în cale. Corporatiştii m-ar numi „competitivă”. 
 
Unul dintre motive este că n-am chef, nu-mi place şi nici nu văd sensul competiţiei, şi totuşi au fost momente când am ţinut morţiş să dau peste nasul cuiva. N-o să fiu ipocrită să vă spun că vai, ce-mi place locul II! Nu, pentru mine viaţa e mult mai simplă decât o ecuaţie cu două necunoscute. Accept provocările. O fac metodic şi cu răbdarea unui şahist. Dacă e nevoie, îmi pun şi poker face-ul, am eu strategiile mele. Aşteaptă-te deci la ce-i mai rău! După astfel de faze, nu mai există provocări „just for fun”. Orice ar fi, vreau să câştig. Am nevoie să câştig. Am nevoie ca tu să înţelegi că nu trebuie să mai provoci pe nimeni la nimic. Decât la iarbă verde. Stai acolo pe iarbă, fumează liniştit, numără gărgăriţele şi mănâncă sandviciuri cu brânză feta şi castraveţi. Dacă poţi să faci asta, ai învins.
 
***
Apropo de asta, aveam la un moment dat (un moment care a ţinut 15 ani) o prietenă care nu putea accepta ideea locului 2 şi avea o satisfacţie aproape orgasmică să fie cea mai tare din parcare. Avea 10 pe linie, îşi făcea toate temele, avea liniate toate caietele încă din prima zi de şcoală, gulerele ei erau aşa de apretate, că puteai să-ţi tai beregata în ele. Era atât de plictisitoare cu totul al ei pus la punct, că nimeni nu avea să-i facă niciodată vreun reproş. Era exemplul pe care toate celelalte fete îl urau de fiecare dată când mamele lor spuneau „de ce nu faci ca X? De ce nu înveţi ca x?”. Când au început reproşurile de genul „de ce nu te joci ca x?” (care nici măcar nu se juca, să nu se murdărească), am zis că trebuie să iau măsuri.
Nu e aşa mare şmecherie să fii perfect. Trebuie doar să faci lucrurile cât mai bine şi toată lumea va fi fericită. Dar nu şi eu.
 
Mi-am propus ca, o săptămână din perioada aceea cât a existat X în viaţa mea, să fiu perfectă: temele făcute, caiete liniate, mai greu a fost cu tâmpeniile alea apretate de la beregată, dar am rezistat, am vorbit afectat la ore, am ridicat mâna până am făcut febră musculară, ba chiar m-am hotărât să fiu medic în săptămâna aceea (medic sau avocat), am făcut chiar efortul de a învăţa papagaliceşte un comentariu literar despre poezia lui Coşbuc (cel mai greu lucru pe care l-am făcut în săptămâna aceea). A fost primul experiment făcut pe pielea mea, mă provocasem singură la perfecţiune, să văd care e şmecheria. Ce s-a întâmplat: au crescut notele, într-adevăr, profesorii m-au scuipat, să nu mă deoache, mama a crezut că m-am lovit la cap şi nu mă simt bine, băieţii cu care mă alergam în pauze mi-au întors spatele şi n-am mai aflat minunatele lor secrete, iar tipa asta, X, s-a depăşit pe sine, crezând că o să rămân aşa toată viaţa şi o să-i iau locul. Locul 1, înţelegi?
 
Orgoliul de a fi cel mai cel, vanitatea de a fi cea mai cea… când totul e atât de simplu! Într-o zi murim şi tot ce-am gândit, trăit, simţit nu mai are nicio importanţă, se şterge pentru totdeauna. Şi nu se şterge pentru alţii, cât în primul rând pentru tine. Nu mai eşti pe niciun loc. Nu mai poţi fi pe niciun loc. Pentru că eşti nicăieri.
 
De-aceea mi-e simplu să câştig. Ăsta e tot secretul. Nu dau doi bani pe locurile din faţă, nu vreau pe niciun podium, nu simt nevoia să se ridice niciun steag pentru mine, deşi ştiu că, dacă vreau, pentru mândria, orgoliul sau vanitatea părinţilor, o pot face. Dar mai ştiu şi că pierd cele mai minunate prietenii şi momente nesăbuite ale vieţii.
 
Şi-apoi, nicio cină cu astfel de spilcuiţi n-a ieşit cum trebuie. Nu am ce să vorbesc cu astfel de oameni, habar nu au să ducă la capăt o discuţie care nu este legată de slujbe, iahturi şi bunăciuni. Mai nou, au dezvoltat un cult ciudat pentru bucătărie, de parcă să mănânci rafinat a devenit dintr-o dată „the ultimate shit”. Şi da, pe ăştia îmi place să-i provoc şi să-i bat, să le iau Locul I, să-i văd cum li se umflă jugulara şi cum cad în depresie că n-au anticipat nu ştiu ce ecuaţie necunoscută. E o chestie de imprevizibilitate ce nu poate fi controlată de cei supuşi regulilor prea dure a celor patru, şase sau zece perechi de boașe cu care se fălesc. Pentru că puterea de orice fel, fără puţină flexibilitate este ca stânca aceea semeaţă care se sprijină pe o buturugă putrezită de vreme. La prima ploaie, cade în cea mai apropiată prăpastie, se face bucăţi mai mici, numai bine pentru vulturi să se spârcuiască din văzduh pe ele.

Ti-a placut articolul?

Comentarii