„Iubirea faţă de aproapele”, Pascal Bruckner

Pascal Bruckner este un scriitor destul de incomod, o figură-cheie a intelectualităţii pariziene, un filosof de actualitate, într-o actualitate cam expirată. A scris eseurile „Mizeria prosperităţii”, „Euforia perpetuă”, „Noua dezordine amoroasă” şi este celebru în România mai ales prin romanele sale „Iubirea faţă de aproapele”, „Hoţii de frumuseţe” (Premiul Renaudot, 1997), „Luni de fiere”, „Căpcăunii anonimi”, „Palatul chelfănelii”, „Copilul divin” şi „Paria”.
 
Din seria de autor Bruckner, „Luni de fiere”, să zicem, e preferata mea, o carte care trebuie citită după 20+. Romanul acesta e mult mai îndrăzneţ decât filmul redenumit „Luna amară” (n-am înţeles niciodată de ce, „luni de fiere” mi se părea mult mai potrivit), regizat de Roman Polanski (cine altcineva?) şi în care joacă în primul său mare rol de timid într-ale sexului britanicul Hugh Grant.
 
Meritul cărţilor lui Pascal Bruckner este că se citesc repede, lectura e curgătoare ca un fluviu, primul semn clar al unui bestseller, şi nu te lasă cu senzaţia că ai citit o carte uşoară, dar nici prea filosofică à la Arthur Miller. Mai mult decât atât, cărţile lui Bruckner au talentul de a ţi se insinua pe sub piele şi parcă îţi doreşti şi tu să trăieşti aşa sucite poveşti de amor din care să ieşi mai apoi viu la suprafaţă, mai trist, mai înţelept sau cel puţin recunoscător că ai scăpat cu bine din aşa întâmplări venale. Mai că-ţi vine să te însori după aceea şi să îmbrăţişezi o viaţă liniştită, să ai un cămin cu şemineu, concedii regulate şi brazi de crăciun, tot tacâmul.
 
Iată de ce: încep cu ultima citită, mi-e mai proaspătă în memorie, şi anume „Iubirea faţă de-aproapele”. Pe scurt, un tip de familie bună, educat, cu o slujbă pe la minister, de diplomat sau cam aşa ceva, însurat cu o tipă mişto, cu care are trei plozi, se hotărăşte din senin să devină gigolo. Zis şi făcut. Îşi închiriază o garsonieră în care-şi petrece după-amiezile şi primeşte tot felul de băbăciuni, doamne frigide, neveste de carieră sau grăsane planturoase, mă rog, tot felul de gagici cu tot felul de probleme, pe care le ia la întors pe toate feţele şi le trimite apoi acasă ceva mai mulţumite de trupul lor, viaţa lor şi corasonul lor. Gagiul n-o face pentru bani, nu ducea lipsă de ei. Se pare că era cam plictisit de căsnicia lui şi devenise apatic în relaţia cu nevastă-sa (îl iertăm că e francez şi ăştia nu poa` să stea într-o relaţie mai mult de trei ani, cam atât de superficiali sunt - încep cu faze de-alea schimb de parteneri, ménage à trois, belle de jour - suferă de un fel de ADHD sexual)

Ideea romanului „Iubirea faţă de aproapele” nu este deloc originală şi nicidecum surprinzătoare. „Frumoasa de zi” (carte scrisă tot de un autor francez) ar fi trecut poate neobservată dacă nu i-ar fi trecut prin cap regizorului Luis Buñuel să o transpună şi să o adapteze în filmul cunoscut sub titlul de „Belle de Jour”. Un film care devine mai celebru decât cartea, poate şi datorită lui Catherine Deneuve, actriţa din rolul principal. (Apoi, ani mai târziu, va fi un blog mai cunoscut decât filmul şi tot aşa).
 
În carte şi în film însă, este vorba despre o tânără cam plictisită şi ea (normal, era franţuzoaică) de rigidităţile şi convenţiile unei vieţi sociale în care trebuie să dea bine, căreia, la fel, aparent nu-i lipseşte nimic, şi care sfârşeşte într-un bordel doar din nevoia de aventură şi de îndeplinirea fanteziilor ei sexuale (una dintre acestea fiind chiar sexul cu necunoscuţi).
 
În rolul lui Séverine joacă Catherine Deneuve, după cum am spus mai sus, pe-atunci o tânără blondă, cu o privire ingenuă, foarte potrivită pentru rolul femeii care „mai nu vrea, mai se lasă”. Aşa e, începuturile sunt întotdeauna grele, după aceea te obişnuieşti cu orice, chiar şi cu sexul în grup. Deci, Séverine intră în angrenajul unei vieţi duble unde îşi joacă atât rolul de soţie model (era căsătorită cu un chirurg, nevoită să mintă că după-amiezile se duce la o slujbă, ceea ce, dacă stai să te gândeşti, chiar era adevărat), aşa cum tânărul diplomat Sebastien din „Iubirea faţă de aproapele” îşi minte soţia şi prietenii că face nişte cursuri de învăţare a unor limbi orientale (arabă, mai exact). Grozavă scuză, credibilă mai ales pentru un diplomat.
 
Pascal Bruckner preia ideea din Belle de Jour şi o întoarce pe dos, scriind la persoana întâi despre experienţa acestui bărbat ca gigolo, în stilul său elaborat şi cu acea experienţă de eseist şi filosof pe care o are în spate, atât cât să te păcălească, dacă eşti amator, că e o carte profundă. Aiurea, şi el o ştie, dar nu-i pasă, are acel minunat „jemenfichist” franţuzesc, pentru că „iubirea, frumoasa iubire cântată de poeţi este o maşină de capitalizat reproşurile, o bancă ce contabilizează timpul petrecut împreună în debite şi credite”.
 
Scrie despre sex şi şochează pudibonzii, nu e nimic profund aici, desigur, dar Bruckner are minunatul talent de a urmări povestea şi meandrele transformării unui suflet de la echilibru la decădere, de la o viaţă normală la una plină de excese, perversităţi, deliruri religioase şi apoi reîntoarcerea la normalitate, ca să urmeze, când te aştepţi mai puţin, dezumanizarea individului şi umilirea lui de către societate. Pedeapsă ca la balamuc.

Declinul lui Sebastien, tânărul gigolo, ţine, bineînţeles, de o femeie. Nu soţia sa, nici vreuna dintre clientele sale, ci o tânără cam zăbăucă şi cu probleme psihice. Până să o cunoască pe Dora, toate treburile lui Sebastien erau bine organizate, slujba, familia, prietenii şi viaţa lui dublă. Nimeni nu bănuia nimic, deşi lucrurile se deteriorau în căsnicia lui.
 
Sătul de sexul oferit clientelor sale, Sebastien abia mai făcea faţă îndatoririlor sale domestice, deşi soţia lui nu era nici vreo grăsană cu vergeturi, nici vreo casnică frustrată, nici vreo frigidă singuratecă, fără şanse de măritiş. Tot ce era altfel era mai bun, asta era singura filosofie a lui Sebastien. Şi sigur că tot pe considerentul acesta apare Dora pe scena sexuală superaglomerată a lui Sebastien. Acesta din urmă face greşeala, într-o după-amiază nefastă, provocat de o anumită discuţie, de a-i mărturisi cu lux de amănunte a doua lui ocupaţie. Şocată, orbită de gelozie sau pur şi simplu atinsă în virtuţile ei, Dora îl părăseşte pe Sebastien şi scrie „une lettre explicative” nevestei acestuia, crezând că astfel face un bine societăţii şi, erijându-se într-o martiră răzbunătoare, o eroină, ce să mai, îşi bagă dildoul în poşetă şi vaya con dios…
Se află totul, bineînţeles. Începe degringolada…
 
„Întreaga lume era comprimată în acea încăpere, iar lumea îmi spunea: pleacă. Furiile complotaseră ca să-mi asigure căderea, plecam scuipat de mulţime.” Ce se întâmplă mai departe e strict povestea unei târfe masculine, cu nostalgii şi limbaj de cocotă decrepită. Sebastien intră într-o detaşare pe care numai cei scăpaţi de lanţurile virtuţii o au. Nu mai e nevoit să mintă, aşa că e liber să se afunde din ce în ce mai mult în nămolul sexului.
 
Sfârşitul e brutal, şi-n orice caz, nu vă lăsaţi păcăliţi de epilogul trist şi derutant ca o băşină în aerul unei primăveri. Nimeni nu-şi doreşte un Sebastien care ispăşeşte o soartă amară, la mâna unor prieteni dezgustaţi de el şi dezgustători în acelaşi timp. Dar după atâtea „iubiri faţă de aproapele”, Seb nu mai are puterea să-i judece. Personalitatea lui e anihilată sub greutatea întâmplărilor.
 
Să ne oprim aici şi să reţinem doar că „iubirea faţă de aproapele” este mereu pedepsită, nu contează că intenţiile au fost bune. De asemenea, dacă tot aveţi de gând să lăsaţi totul baltă şi s-o luaţi pe căi lăturalnice, atunci începeţi cu cei mai apropiaţi prieteni.
 
www.mala-hierba.com/iubirea-fata-de-aproapele 
Sursa foto: elefant.ro