Portrete
Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea
05:03 10 12 2016 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Grăbeşte-te încet!

ro

11 Nov, 2016 00:00 816 Marime text
Nu e nimic rău în a face lucrurile ceva mai alene decât ţi le cer societatea, şefii, patronii, preşedinţii, copiii, familia etc. Eu, una, mereu m-am grăbit să duc la bun sfârşit toate sarcinile pe care mi le-au dat alţii de făcut. Le-am dus aşa de bine şi de repede, că mi s-au dat altele pe cap, dacă puteam, de ce nu?
 
Sau hai să nu vorbim despre sarcini. Hai să vorbim despre oameni. De ce să fi ieşit cu doi prieteni diferiţi în două locuri diferite în zile diferite? Mă întâlneam cu trei prieteni, în trei locuri diferite, într-o singură zi. Cu unul la fântâna de la Universitate, cu altul sau alta pe la o cafea în Piaţa Romană (ore diferite, desigur), iar cu al treilea în Green Hours sau cine mai ştie pe unde. Mi-era teamă că, dacă nu mă văd cu ei atunci, în ziua aceea, cine ştie dacă se va mai ivi vreodată ocazia. Sau de ce să pierd nunta unei verişoare din Medgidia doar pentru că locuiam în Spania, deşi deja mai fusesem prezentă la alte trei nunţi? Mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu alergăturile mele când, într-o singură săptămână, am făcut un drum la Bistriţa, pe la mijlocul ei eram în Bucureşti, ca să ajung în weekend în Zaragoza, unde am poposit mai mult (cam vreo lună) şi nu am avut stare, fiindcă n-aveam nimic de făcut decât să mă odihnesc şi să dorm.
 
După trei zile petrecute astfel, fără să fac nimic, îmi venea să mă urc pe pereţi, aşa că m-am apucat să dau telefoane. O prietenă de-a mea făcea de cinci zile acelaşi puzzle, o alta s-a uitat tot weekendul cu copiii ei la desene animate, mama avea de trei luni acelaşi program lent, masă-casă-emisiunea TV preferată, iar un amic mi-a zis că trebuie să fiu închisă într-o cuşcă şi legată cu cătuşe să mai stau şi eu într-un loc, el de pildă de trei zile se trezea pe la 10, citea până la 12, lua micul dejun la prânz şi pe urmă îşi petrecea ziua planificându-şi concediul. „Bine, şi când mai munceşti?”, l-am întrebat, stupefiată. Nopţile. Avea un site căruia îi supraveghea traficul. Există astfel de slujbe? Şi oare cât de greu putea fi asta? Verifici nişte numere, mai scrii un articol, n-ai niciun şef, nu-ţi zice nimeni ce să faci sau cum să gândeşti. Dormi când vrei, n-ai ceas deşteptător, te trezeşti când ţi-e foame. Ce viaţă de aristocrat!
 
Apoi am deschis mailul şi am intrat în folderul pe care l-am denumit „Când voi avea mai mult timp de pierdut” şi am descoperit acolo reţetele Marthei Stewart şi, pentru prima dată în viaţă (pentru că mi-am făcut timp sau chiar aveam la dispoziţie), am făcut primul meu ou Benedict. A fost atât de simplu, că mi s-a deschis apetitul pentru gătit (credeam că e ceva extrem de complicat - aiurea, un ou ochi făcut în apă fiartă) şi ceea ce mi se părea înainte o corvoadă a devenit o plăcere. Adică să gătesc.
 
Ironic este că aveam amice de cafea, să le zicem, cu care mă vedeam o dată sau de două ori pe lună şi când ne întrebam de sănătate, le vedeam că se simţeau prost faţă de mine să-mi spună că n-au făcut mare lucru, şi-atunci îşi inventau cariere de doctori, luau din senin cursuri de asistente, salvau vieţi omeneşti sau le pica din senin o catedră pe la ASE. Mai târziu, unele au recunoscut că impuneam un ritm atât de alert, că măcar la nivel de invenţii trebuiau să facă şi ele ceva. Pe mine, dimpotrivă, mă pălea brusc invidia auzindu-le că aveau vieţi atât de frumoase, atât de ordonate, neştiind că sunt inventate, aşa cum nici ele nu ştiau că ritmul meu era atât de alert pentru că nu aveam încotro, nu pentru că nu mi-aş fi dorit să stau ore în şir şi să nu fac nimic.
 
Călătoream de nevoie, uneori scriam de nevoie. Şi alea mă invidiau grupa mare că nu erau ca mine. Ce aiurea, nu? Şi pentru ce? De ce ne dorim vieţile altora fără să le cunoaştem resorturile? De ce trebuie să ne prefacem că trăim ce nici prin cap nu ne trece doar pentru că avem impresia că cel de lângă noi ne va aprecia mai mult?
 
Cu cât mă gândeam mai bine că toate alergăturile mele îmi aduceau bani după care să beau apă, ironic era că n-aveam timp să beau apa aceea şi nici să-i simt gustul, darămite să mă bucur de ea. Aşa că am intrat într-un program de încetinire a activităţilor mele, şi, în loc să mă grăbesc să aglomerez oameni, locuri şi activităţi în programul meu, am început să renunţ la tot ce-mi răpea timpul pentru blegeală. Ştiţi voi, minunatele clipe când te poţi uita pe pereţi numărând hergheliile de cai verzi.
 
În săptămâna imediat următoare am închis contul de Twitter şi am renunţat la fast food. Plăcintele înşfăcate pe drum şi mâncate în metrou doar ca să-mi înşel foamea, nu şi să-mi hrănesc cum trebuie organismul, sunt de mult istorie. Iar la McDonalds, KFC et company cred că merg o dată pe an.
 
După vreo două luni de la operaţiunile acestea, am intrat în folderul pe care scria „Urgenţe”, multe dintre ele expiraseră şi, la o privire mai atentă, nu era nimic urgent. Căutam perfecţiunea în toate obligaţiile sociale pe care mi le aruncau pe umeri unii şi alţii, dar când perfecţiunea n-a mai făcut parte din priorităţile mele, am găsit echilibrul. Mai exact, mi-am băgat picioarele în tot ce însemna carieră, glorie, onoare, cuvinte de-astea mari, ştiţi, pe care le folosesc toţi politrucii când vor să obţină voturi şi după care alergam eu crezând că astfel o să-mi potolesc foamea sufletului, şi m-am hotărât să învăţ să nu mă mai grăbesc atât, că doar n-o fi foc dacă mai tărăgănez din când în când unele treburi.
 
Imediat ce-am luat hotărârea asta şi am renunţat la unele chestii, chiar am avut timp de sufletul meu. Am scris fără să mai fiu zorită, am citit fără să mă mai simt vinovată, m-am plimbat fără să mai fac băşici în talpă şi am iubit fără să mai am aşteptări de la nimeni. M-am înscris la un curs de spaniolă în Zaragoza şi mi-am prelungit şederea cu încă un an şi jumătate sau cam aşa ceva.
 
Aşa că, atunci când am ajuns în Dubai şi m-au băgat pakistanezii în priză după vreun an de nezoreală, m-am uitat în jur şi mi-am dat seama cât de proşti sunt unii şi ce greşeli idioate pot face şi cum îşi pot strica vieţile din cauza grabei cu care-i biciuiesc alţii.
 
Pakistanezii şi filipinezii alergau ca potârnichile în toate direcţiile să rezolve treburi peste puterea lor de înţelegere, drept pentru care le vărzăleau şi mai şi, iar indienii se grăbeau să-i judece pe ăştia şi să le pună beţe în roate cu stilul lor de viaţă şi educaţie gen „cine se grăbeşte în freză şi-o primeşte”. M-au plictisit din prima zi. Când mi s-a dat să citesc politica firmei, m-a luat somnul (s-ar putea să fi fost în parte din cauza fusului orar şi a presiunii atmosferice, în parte că ştiam, din proprie experienţă, că niciun manual de-ăsta cu regulile firmei nu e respectat. Nici măcar o virgulă din el). Dar, oricum, aveam nevoie de o astfel de revenire la „zor nevoie mare” ca să testez dacă mai pot face faţă presiunilor (pot, dar nu vreau, de ce să-mi mai fac una ca asta?) şi să verific dacă e bună graba asta pentru cineva. Efectiv, pentru nimeni. Toţi din firma aia erau mai praf decât praful de pe străzile Bucureştiului.
 
Deci cu grăbitul ăsta nu e nicio scofală. Dacă insişti, îţi distruge viaţa şi caracterul. Sigur, sunt lucruri care nu suportă amânare, şi atunci trebuie să te mişti, dar nu există lucruri pe care dacă le faci la timp - timpul lor - să nu-ţi aducă acele mici împliniri cotidiene ce-ţi pot face viaţa suportabilă, ba chiar plăcută.
 
Sursă fotowww.luckyhorsepress.com
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii