Gheorghe Niculescu, protopopul din Constanţa care a ajuns episcop al Buzăului

Între anii 1902 şi 1904 a slujit la Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Constanţa preotul Gheorghe Niculescu, cel care, în aceeaşi perioadă, a fost şi protopopul judeţului Constanţa. Viitor episcop al eparhiei Buzăului, între anii 1923 şi 1942, sub numele de Ghenadie, s-a remarcat pe parcursul întregii sale vieţi printr-o bogată activitate pastorală şi administrativ-bisericească.
 
Preotul Gheorghe Niculescu s-a născut pe 28 noiembrie 1874, într-o familie de moşneni din satul Găgeni, comuna Păuleşti din judeţul Prahova. După ce a urmat şcoala primară în Ploieşti, în 1898 a absolvit Seminarul Teologic „Veniamin“ din Iaşi, iar în 1902, Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu licenţa: „Sfântul Epifanie - Episcopul Salaminei“. Părintele Niculescu s-a căsătorit pe 6 septembrie 1898 şi a fost hirotonit diacon pe 21 martie 1899, pe seama schitului Nămăieşti din judeţul Muscel, funcţionând în acelaşi an, pentru scurtă vreme, şi ca institutor la Şcoala Tunari din Bucureşti.

Protopop în Dobrogea 

Părintele Gheorghe Niculescu a fost hirotonit preot, la 7 septembrie 1902, de episcopul Pimen al Dunării de Jos, pentru parohia Cocargea (azi, Pietreni) din judeţuş Constanţa, unde a stat mai puţin de o lună, deoarece, la 1 septembrie, a fost numit profesor de religie la Gimnaziul din Constanţa, iar pe 1 octombrie a devenit protopop al judeţului Constanţa şi preot slujitor la Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Constanţa, funcţii pe care le-a ocupat până la 1 octombrie 1904, când a fost transferat la Tulcea.
 
Istoricul bisericesc Constantin Tomescu ne face o descriere, în memoriile sale, a activităţii părintelui protopop Niculescu:
 
„Într-o zi, eram pe stradă şi mă vede cântăreţul de la biserică (n. ed. Catedrală), domnul Tihan, care mă cunoştea de pe când veneam cu mămica mea la catedrală, şi m-a întâlnit şi altă dată şi m-a recunoscut acum. Eu nu aveam nimic de făcut, iar el, mergând spre biserică, m-a luat să-l ajut la curăţenie. Am mers. Cum eu eram mai uşurel, mai zvelt, mi-a dat o scară, să urc pe ea şi să spăl înaltele vitralii colorate de la ferestrele bisericii, pe când el şi cu câteva femei evlavioase măturau şi curăţau sfeşnicele. Când mă aflam sus, pe vârful scării, intră în biserică părintele cu culion roşu, adică protoiereul, care se numea Gheorghe Niculescu. Priveşte în dreapta, în stânga, şi dă cu ochii şi de mine. «Ia sama, băiatule, să nu aluneci!», îmi atrage el atenţia. Terminând lucrul meu, tot el îmi spune: «Te-am văzut de multe ori în biserică şi în altar; să vii, tu, regulat». Tihan îl informează că sunt orfan de ambii părinţi, că epitropia nu mă duce la gimnaziu şi că am absolvit şcoala primară. Părintele mă cheamă la dânsul acasă a doua zi. M-am dus. Mi-a dat să mănânc şi a hotărât că de-acum înainte eu îl voi însoţi în fiecare «zi întâi» cu agheasmă pe la casele creştinilor. În ziua de 1 septembrie, dis-de-dimineaţă, eu am şi fost prezent în curtea lui. Am primit o căldăruşă de aramă, cu toartă, plină cu agheasmă, iar părintele avea după grumaz epitrahilul, în mână o cruce albă şi un sfiştoc de busuioc, pe cap - culionul roşu. Am cutreierat pe la multe case creştineşti din partea de jos a oraşului, părintele stropind pe locatari şi interioarele caselor, în timp ce el cânta «Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…». La dejun am fost reţinuţi de o familie şi am continuat vizitarea restului din oraş până seara…
 
În ziua de 1 iulie, iar am purtat căldăruşa lângă părintele protopop Niculescu, pe la casele creştineşti din raionul său. Pentru dejun ne-am oprit la un restaurant din centru, la Hrisicos. Mâncând, părintele îmi pune o minunată, o neaşteptată întrebare: «Paulică, tu nu vrei să te faci preot?» Am încremenit. Cum adică, eu, bietul copil al nimănui, care nu m-am lipit de nicio ocupaţie din cele încercate, să ajung ca părintele, lumea să mă salute peste tot cu «sărut mâna», să se scoale în picioare în faţa mea, cum se întâmplase chiar la intrarea în restaurant, când de la toate mesele ocupate s-a ridicat lumea în picioare, pe stradă bărbaţii, tineri şi bătrâni să-şi ridice pălăriile, şi să ajung a purta şi eu, ca părintele, veşminte frumoase şi culion roşu pe cap? Voi fi mormăit şi eu ceva drept răspuns. 
 
A doua zi, am prezentat actele ce aveam acasă, părintele le-a mai completat cu altele de la primărie, aşa cum se cereau prin «Monitorul Oficial», eu am scris o cerere aşa cum mi s-a dictat şi plicul a fost trimis la poşta oraşului, adresat către «Seminarul Teologic Veniamin Costache» din Iaşi, în vederea obţinerii unei burse. De ce m-am adresat către acel seminar tocmai din Moldova, când erau alte două seminarii mai aproape, la Bucureşti, «Central» şi «Nifon»? Explicaţia e aceasta: Ministerul Instrucţiunii dispusese ca fiii dobrogenilor să treacă pentru învăţătură la şcolile din Moldova. Aşa am aflat mai târziu de tineri dobrogeni elevi nu numai la seminar, ci şi la Liceul internat, la Şcoala militară. Chiar copiii de turci tot într-acolo mergeau. 
 
După aceea, părintele m-a chemat zilnic la cancelaria Protoieriei, care era în palatul Prefecturii de judeţ, ca să copiez diferite acte şi, când s-a încredinţat că pot scrie curat şi frumos, mi-a dat să lucrez şi hârtii oficiale, adresate către autorităţi. La 1 august l-am însoţit cu aceeaşi căldăruşă pe părintele cu «întâiul», pentru ultima dată. Răspunsul seminarului a venit pe adresa protoieriei, vestindu-mă că în ziua de… august, să fiu prezent la Galaţi, în curtea Liceului «Vasile Alecsandri», unde se va ţine concursul de admitere în Seminarul «Veniamin». Părintele mi-a explicat de ce la Galaţi şi nu la Iaşi, anume: că Iaşiul, având multe şcoli, toamna se aglomerează cu elevi şi părinţi, că nu se mai găsesc nici gazde în oraş, şi ca să-l descongestioneze, Ministerul hotărâse ca anumite concursuri de admitere să se ţină pentru moldoveni la Iaşi, iar în alte oraşe mai la sud, să vină aceeaşi comisiune a şcolii din Iaşi ca să examineze candidaţii din sudul Moldovei şi din Dobrogea, pentru care era rezervat un anumit număr de burse. Şi astfel, cu câteva zile înainte de data fixată pentru concurs, părintele protoiereu m-a dus la gara din Constanţa, mi-a luat bilet, mi-a mai pus în buzunar 5 lei şi eu am plecat cu trenul personal pe la orele 2 după masă, care pleacă spre Bucureşti, şi azi cam la aceeaşi oră, iar eu aveam să-l schimb la Feteşti pentru Galaţi. Părintele m-a asigurat că peste o săptămână va sosi şi dânsul la Galaţi la Episcopie, în interes de serviciu…“.
 
În cei doi ani cât a activat la Constanţa a strâns date importante despre starea judeţului Constanţa, pe care le-a publicat în anul 1905, într-o dare de seamă.
 
Din această dare de seamă aflăm numărul exact al populaţiei judeţului Constanţa, care era de 139.570 de suflete la începutul anului 1903. Din aceştia, 98.832 erau ortodocşi, 31.126 mahomedani, 21.918 catolici, 2.430 protestanţi, 1.580 gregorieni, 1.429, lipoveni şi 1.255 evrei.
 
Ţinând cont de numărul mare de turci, părintele protopop Niculescu face câteva referiri la modul în care trebuie să se desfăşoare relaţiile dintre români şi turci: „Fiind vorba de înmulţirea populaţiei în Dobrogea, nu trebuie să uităm că turcii ar trebui cât mai mult ocrotiţi şi bine trataţi de administraţie, iară locuitorii români dobrogeni să caute a intra în cea mai mare prietenie cu consătenii lor turci. 
 
Preoţilor li s-au dat instrucţiuni severe de P.S. Episcop de a învăţa pe creştinii din parohiile lor nu numai să nu se supere pe consătenii lor turci, dar să le respecte cultul şi religia lor şi să îi ajute la orice nevoie. Turcii sunt credincioşi Statului nostru şi au o adevărată admiraţiune pentru M.S. Regele. Cu ocazia vizitei canonice a P.S. Episcop Pimen, toţi turcii din sate ieşeau în întâmpinarea P.S. Sale cu copiii şi cu hogii lor, purtând flori şi ramuri de verdeaţă în mâini, ca semn de supunere şi devotament către şeful bisericii noastre de stat. Frumoase cuvinte de mulţumire le spunea tuturor P.S. Sa Episcopul şi îndeosebi hogilor, dându-le asigurări de linişte şi prietenie din partea românilor. Îi îndeamnă să înveţe limba românească şi să îşi trimită copiii la şcoală, pentru ca din ei ţara să facă ofiţeri în armată, slujbaşi în administraţie şi primari în sate etc.“.
 
Tot din această dare de seamă mai aflăm că în anul 1903 în judeţul Constanţa erau 77 de biserici parohiale, din care şase urbane (la Constanţa, Medgidia, Cernavodă, Ostrov, Hârşova şi Mangalia) şi 49 de biserici rurale cu 20 de biserici filiale.
 
De la 1 octombrie 1904 devine protopop al judeţului Tulcea, în locul părintelui Ioan Grigorescu, care este numit cu aceeaşi dată protopop al judeţului Constanţa, funcţii pe care le deţin amândoi până la 1 iulie 1910.
 
În judeţul Tulcea, părintele Niculescu a slujit la bisericile din Nalbant, Iazurile şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din oraşul Tulcea, unde a deţinut şi postul de profesor secundar.
 
După doi ani de protopopiat la Tulcea, în 1906 tipăreşte şi monografia „Protopopia judeţului Tulcea - Dare de seamă despre afacerile bisericeşti“, în prefaţa căreia spunea: „Lucrarea de faţă cuprinde starea Bisericii noastre şi a cultelor străine din judeţul Tulcea. Anul trecut am alcătuit şi tipărit o aşa lucrare a judeţului Constanţa, unde am fost protopop doi ani (1902-1904). Amândouă aceste lucrări se completează una pe alta şi cuprind pe scurt istoricul şi starea Bisericii din Dobrogea, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi“. 

Director al Seminarului Teologic Ortodox din Râmnicu Vâlcea

La 1 iulie 1910, a demisionat din funcţia de protoiereu al judeţului Tulcea, pentru a fi numit director al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Bistriţa, iar pe 1 februarie 1911 a fost transferat la Catedrala Episcopală din Râmnicu Vâlcea. Pe 15 octombrie acelaşi an, a fost numit protopop al judeţului Vâlcea, funcţie din care a demisionat pe 1 februarie 1913, pentru a deveni profesor şi director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea (pe care îl va conduce între anii 1913 şi 1921).
 
Prin activitatea desfăşurată la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, a rămas în conştiinţa foştilor elevi ca „o pildă preţioasă“ şi un „model de rar caracter“, după cum l-a descris profesorul de teologie Haralambie Rovenţa, care afirma în continuare că: „Ne-a învăţat cum să luptăm cu sectele străine, care, ca nişte microbi, îmbolnăvesc organismul ţării noastre, ne-a tipărit broşuri şi ne-a deprins să le răspândim în popor...“. Dintre aceste broşuri, amintim: „Unirea“, „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile“ şi „Un suflet vindecat“.
 
Între 1 ianuarie 1916 şi 1 mai 1923, preotul Niculescu a fost membru în Consistoriul Superior Bisericesc, unde a dovedit o permanentă preocupare pentru îmbunătăţirea vieţii bisericeşti. În acest sens, a redactat şi editat la Râmnicu Vâlcea un proiect de statut al Bisericii noastre ortodoxe, în care îşi manifesta dorinţa „ca în România Mare toată suflarea română să formeze o singură biserică“, organizată pe temeiul evanghelic şi canonic „spre a nu mai fi niciun motiv de separaţie“. După retragerea episcopului Nifon din scaunul Episcopiei Dunării de Jos, preotul Niculescu s-a întors la Galaţi şi, la 15 noiembrie 1922, a fost numit profesor şi director al Seminarului Teologic „Sfântul Andrei“. Nu zăboveşte aici prea mult, întrucât, la sfârşitul lunii martie 1923, a fost ales episcop al eparhiei Buzăului.

Episcopul Ghenadie Niculescu al Buzăului

După ce a rămas văduv, părintele Gheorghe Niculescu a fost tuns în monahism în Mănăstirea Cozia şi a fost ales episcop la 29 martie 1923, fiind hirotonit arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, cu numele de Ghenadie, fiind instalat la Buzău pe 24 mai 1923.
 
Prima măsură în calitatea de episcop a fost să îşi cunoască preoţii. Apoi, pentru a avea un cler cât mai învăţat, a îndrumat şi a facilitat ca majoritatea preoţilor să urmeze Facultatea de Teologie. Rezultatul a fost cât se poate de bun, concretizat în aceea că, dacă în 1923 erau doar 90 de preoţi licenţiaţi, peste un deceniu, numărul lor se ridicase la 226 şi doi doctori în Teologie.
 
După ce a reorganizat cercurile preoţeşti, a sprijinit înfiinţarea corurilor bisericeşti, prin organizarea de concursuri, câştigătorii fiind recompensaţi cu premii substanţiale. În Centrul Eparhial a pus bazele bibliotecii eparhiale, distrusă în Primul Război Mondial, şi a iniţiat organizarea muzeului eparhial, a fabricii de lumânări, iar în mănăstirile de maici a înfiinţat ateliere de ţesut covoare. Dar cea mai însemnată realizare este readucerea exteriorului catedralei episcopale la arhitectura iniţială, modificată în 1834.
 
Episcopul Ghenadie Niculescu a murit pe 29 august 1942 şi a fost înmormântat lângă Catedrala din Buzău. 40 de ani de muncă îndârjită (1902 - 1942), desfăşurată în toate compartimentele vieţii bisericeşti: preot de ţară şi de oraş, protopop, profesor de liceu şi director de seminarii (Vâlcea şi Galaţi), apoi 19 ani de arhipăstorire dârză, cu realizări remarcabile şi de durată, îl impun pe părintele Gheorghe Niculescu, om de mare caracter şi probitate morală, ca o figură de seamă în galeria slujitorilor Catedralei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Constanţa.

Bibliografie 

Arhivă
Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, dosar Catedrala „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“ 1910-1920
 
Arhivă foto: Druche Ionuţ
 
Cărţi
Cocora, preot Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate şi simţire românească, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986
 
Drăgoi, preot Eugen, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos, 1864-1989, Galaţi, 1990
 
Niculescu, protopop G.V., Dare de seamă asupra afacerilor bisericeşti din judeţul Tulcea, Bucureşti, 1906
 
Niculescu, protopop G.V., Protopopia judeţului Constanţa. Dare de seamă despre afacerile bisericeşti, Bucureşti, 1905
 
Păuleanu, Doina, Coman, Virgil, Catedrala „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Constanţa: 1883-2008, Constanţa, 2008
 
Rădulescu, preot Gheorghe, Starea religioasă a Dobrogei în decursul vremurilor, Editura Scythia, Constanţa, 2011
 
Vulcan, Petru, Albumul naţional al Dobrogei 1866-1877-1906, Tipografia Regală, Bucureşti, 1906

Reviste

Preot Eugen Drăgoi, Constantin Tomescu - File inedite de jurnal constănţean, în revista „Lumină lină”, Constanţa, nr. 2, 2011, p. 6.

Adrese web

https://tulcealibrary.ro/niculescu-g-v-ghenadie-episcop-al-buzaului/
https://arhiepiscopiaramnicului.ro/seminarul-teologic/istoric
http://basilica.ro/29-august-1942-episcopul-niculescu-ghenadie-din-botez-gheorghe-a-trecut-la-cele-vesnice-in-buzau/

Despre Ionuţ Druche

Ionuţ Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanţa. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din Constanţa, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului. Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.

Citeşte şi: 

Colaborare ZIUA de Constanţa: Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea

Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“: „Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“

Ilarie, episcopul Constanţei (galerie foto)