Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
20:06 18 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

riseproject.ro #Panama_Papers. Secretele lui Steinmetz (I)

ro

05 Apr, 2016 10:29 1638 Marime text
RISE Project vă va prezenta în săptămânile ce urmează secretele fabricii de firme din Panama. Începem cu Benjamin Steinmetz, unul dintre cei mai puternici afaceriști din lume și cu dezlegarea ițelor unei afaceri care a rezultat în colapsul rafinăriei RAFO Onești.

Benjamin Steinmetz, 60 de ani, este unul dintre cei mai bogați pământeni. Cu o avere de peste două miliarde de dolari, este considerat cel mai avut om din Israel.

Ovidiu Țuștiu, 47 de ani, face 400 de dolari pe lună și este un inginer sărac din Dărmănești.

Țuștiu și Steinmetz aparțin unor lumi diferite însă amândoi apar în emailuri și documente păstrate până acum la secret de către avocații din Panama.

Acum trei săptămâni, procurorii români au emis un mandat de arestare pe numele magantului israelian. Stabilit în Elveția, Steinmetz este acuzat alături de alți asociați de afaceri și de prințul Paul de România într-un caz de masive retrocedări ilegale de terenuri. Miliardarul a acționat prin interpuși și firme offshore, dar procurorii îl acuză că a fost unul dintre beneficiarii finali ai proprietăților obținute fraudulos de la statul român. Vom publica mâine informații noi despre terenurile lui Steinmetz.

Omul de afaceri este însă mai cunoscut în România pentru implicarea în scandalul Roșia Montană. Una dintre companiile sale, BSG Resources (BSGR), este cel mai important acționar din proiectul aurifer. RISE a scris pe larg despre Steinmetz și Roșia Montană AICI. BSGR, alături de ceilalți acționari, a dat în judecată statul român la curtea de arbitraj din Washingtonunde poate cere despăgubiri de miliarde de dolari pentru blocarea proiectului aurifer. Dacă va câștiga, fiecare român va trebui să-i plătească lui Steinmetz o sumă consistentă de bani.

Informațiile scurse din Panama ne arată însă că umbra lui Steinmetz în România este mult mai mare. RISE Project a descoperit documente care arată că aceeași firmă care îl reprezintă pe Steinmetz în afacerea Roșia Montană, BSGR, a jucat un rol important în alt scandal care a zguduit economia României. Este vorba despre afacerile țesute în jurul rafinăriilor RAFO Onești și Dărmănești, mamuți industriali al căror colaps a lăsat pe drumuri mii de oameni. Necunoscutul inginer Ovidiu Țuștiu se numără și el printre victime.

Fiarele vechi

Cândva un punct vital al economiei românești, strada Industriilor din Onești e liniștită ca o cărare de munte. Niște căruțași plimbă nestingheriți o traversă și câteva fiare ruginite, de-abia trece câte o mașină pe lângă ei. În deceniile trecute aici era un furnicar de zeci de mii de oameni.

Un taur galben pufăie și-și trage copita amenințător, pe vârful unui furnal răpciugos – e logo-ul RAFO. Drumul de lângă platformă e dublat de garduri kilometrice inundate de boschetărie; clădirile din incintă par abandonate; instalațiile stau tăcute, arse de soare și stinse de ploi. Deși mai are aproape 400 de angajați, și aceia în grevă, RAFO n-a mai produs nimic de opt ani. 

Patruzeci de kilometri la nord-est, un coș solitar anunță pe cerul Dărmăneștiului fondarea rafinăriei în 1949. La sol, rafinăria e rasă de mai bine de un deceniu. Au rămas doar niște instalații a căror desfacere costă prea mult și gardurile păzite cu patos de ultimii angajați. Nu e nimic de fotografiat aici, au tăiat tot, zice un paznic resemnat.

Moartea asistată a industriei românești a târât la pământ zeci de mii de muncitori ai gloriei socialiste și locurile pe care le populau. Până la final oamenii au fost convinși că rafinăriile sunt puncte strategice ale economiei naționale, că patria are nevoie de ei, că vor ieși din instalație direct la pensie, și ei, și urmașii lor. Și-au investit banii în acțiuni, și-au dat copiii la facultăți tehnice, să aibă cine să le ia locul. Apoi au primit nimicul. Unii au depășit momentul, alții bâiguie buimac prin viață, ca niște bețivi melancolici rămași fără casă și nevastă.

“Când a dat faliment nici nu-mi venea să cred, credeam, speram că e totuși așa o…. Nu mai trăisem în viața mea momentul ăsta – faliment. Era primul meu job și speram să fie până la pensie, știți? A fost o lovitură totală. Te simți în aer.“, spuneOvidiu Țuștiu, fost inginer atât la Dărmănești cât și la RAFO.

Mică-mică, cum era, rafinăria dărmăneștenilor scotea cel mai bun cocs acicular de petrol din Europa, folosit în producerea de electrozi, spun cu mândrie foștii angajați. Dar ca să trăiască, trebuia profit; pentru profit, trebuia să ai produse comerciale – benzină, motorină ca lumea, altfel degeaba.

Cu totul erau vreo 1200 de oameni pe la rafinărie, plus aparținători și ce se mai dezvoltase pe orizontală – chioșcuri, servicii diverse. Când au început restructurările, pe la sfârșitul anilor 90, oamenii și-au făcut firme prin care prestau servicii întreprinderii. Practic, muncitorii ieșeau concediați de la stat pe o poartă și intrau angajați la privat, pe servicii externalizate.

Sfârșitul întreprinderii a fost anunțat încă din ‘92, își amintește Ovidiu Țuștiu. Atunci au venit cei de la compania Bechtel să facă un studiu în petro-chimia românească și au decretat că «rafinăriile mici n-au viitor, nu vă faceți iluzii», rememorează Țuștiu, în acea vreme proaspăt inginer în rafinărie și translator pentru americani.

Din 2004, de când s-a pus lacăt pe poarta rafinăriei, nu s-a făcut nimic în loc. Se putea converti într-o fabrică de vopseluri, cremă de ghete, orice să mai dea de muncă la două-trei sute de oameni, dar nu s-a făcut nimic.

Suntem într-o cafenea cu păcănele din centrul Dărmăneștiului, o adunare de câteva bodegi, școală-poliție-primărie și mini-marketuri care flanchează o intersecție cu asfalt ciuruit. Domnul Țuștiu e o prezență disonantă în peisajul chiulangiilor de la liceu, deși tocmai chiulește puțin de la muncă, “la stat se mai acceptă să ieși 10 minute“. Poartă haine îngrijite pe moda timpurilor apuse în care rafinăriile duduiau, ochelari cu dioptrii consistente pierduți pe sub părul albit și netuns de ceva vreme, împins într-o parte, să nu-i intre în ochi; e încălțat cu niște pantofi administrativ-casual-de-provincie. Are aproape 48 de ani, dar e mai timid ca adolescenții care-și beau cafeaua pe lângă noi.

Îi merge mintea, citește mult, “dacă-l pui să citească 1000 de pagini, până mâine îți vine cu conspectul“, povestește un fost coleg de-ai lui. Așa că domnul Țuștiu s-a autoeducat în comerț, management, marketing, orice l-ar putea scoate din sărăcia dărmăneșteană. Dar e lipit de glie și i-a lipsit puțin curajul, nu găsește nimic mai bun de făcut.

După 17 ani în domeniul petro-chimic, Țuștiu a împărtășit soarta multor foști rafinori – s-a angajat în administrația publică, la primăria din Dărmănești. Lucrează la departamentul pentru fonduri europene, dar acum e delegat la mediu.

“Lucrez aici din 2008, de când ne-au pus rușii afară. […] Aici am 1600 de lei. Vă dați seama… 1600 de lei, cu mama bolnavă“, explică fostul inginer.

Decesul industriei locale de rafinare l-a prins în apogeul carierei. “Mi-am adus aminte de niște vremuri, cum să spun, frumoase la început, dar dup-aia triste“, spune cu voce melancolică.

Semnele dezastrului au apărut la Dărmănești și la RAFO la răsăritul anilor 2000 când a început privatizarea celor două companii petrochimice. Un șir lung de proprietari s-a perindat pe la cele două rafinării, întotdeauna ascunși în spatele unor firme de tip offshore din Marea Britanie, Portugalia, Insulele Virgine Britanice, Delaware sau Cipru.

Primul stăpân la RAFO a fost Corneliu Iacobov, fost politician PSD supranumit “Împăratul Moldovei”, acum la pușcărie tocmai pentru afacerile desfășurate cu rafinăria din Onești. Și numele său apare în arhivele din Panama. El a cumpărat tot de la Mossack Fonseca compania Ayalex Investments Ltd din insulele Seychelles. Ayalex fusese înființată de avocații din Panama City cu aproape un an înainte. E o practică obișnuită a firmelor registratare să înființeze și să stocheze companii “de raft” pe care mai apoi le vând doritorilor. Oferta e largă: firme care au deja câțiva ani de activitate în spate și dau bine la o privatizare unde nu poți să apari cu firme nou-nouțe, firme cu directori din Panama, firme cu directori din Niue, corporații cu acțiuni la purtător și așa mai departe.

În Ayalex, Iacobov este acompaniat de sora sa, Gabriela Cora Nistor. Firma are ca obiect de activitate: deschiderea de conturi bancare și desfășurarea de afaceri inclusiv cu terenuri și proprietăți imobiliare în Emiratele Arabe Unite.

Iacobov a achiziționat Ayalex în timp ce judecătorii români dezbăteau anii de închisoare pe care trebuia să-i execute pentru devalizarea RAFO. Procurorii români nu au dat însă de urma acestei firme care ar putea deține o parte din averea secretă a lui Iacobov. Băcăuanul a fost condamnat să plătească 19 milioane de lei către RAFO însă nu este clar dacă rafinăria a recuperat această sumă de la fostul politician.

Pe lângă Iacobov, la RAFO și Dărmănești au mai mărșăluit, în calitate de patroni, Marian Iancu poreclit “Elefantul“, fost stăpân al echipei de fotbal Poli Timișoara, și Ovidiu Tender, controversat om de afaceri, legat și el de afacerea Roșia Montană, la fel ca Benjamin Steinmetz. Și Iancu și Tender sunt acum la pușcărie pentru devalizarea rafinăriei din Onești.

Iancu a folosit pentru a prelua RAFO inclusiv o firmă înființată de Vasile Frank Timiș, inițiatorul proiectului Roșia Montană. Timiș a fost și el client fidel al Mossack Fonseca.

“Elefantul“ a vândut la mijlocul anilor 2000, pe când era în arestul Poliției Capitalei, majoritatea acțiunilor RAFO către un consorțiu de firme reprezentate de un misterios investitor israelian din Ucraina pe nume Uri Bider. Acesta era fața unui grup de firme cu acționari ascunși care a condus RAFO în următorii ani. Uri Bider apare și el în documentele din Panama, conectat direct la interesele lui Steinmetz.

În noiembrie 2003, BSG Resources, firma lui Steinmetz, a activat o corporație în Cipru numită Raglam Overseas Ltd și i-a dat lui Uri Bider împuternicire pentru finalizarea unei afaceri în Ucraina.

Era vorba despre accesul la un terminal petrolier maritim de la Kherson. Terminalul era controlat de familia lui Mykola Zlochevsky fost ministru al mediului pe vremea președintelui Yanukovich care a fost nevoit să fugă din Ucraina imediat după Maidan.

Același document a împuternicit-o pe Sandra Horemans, persoană de încredere a lui Steinmetz, să reprezinte compania. Horemans este menționată și în investigația procurorilor români referitoare la implicarea lui Beny Steinmetz în afacerea terenurilor din București.

Ca și Ayalex-ului lui Iacobov, și Raglam Overseas era o companie “de raft” care a fost activată de grupul de firme controlat de Steinmetz. La trei ani după afacerea din Ucraina, Raglam a devenit acționar la RAFO, iar Uri Bider a negociat afacerile rafinăriei oneștene cu reprezentanți ai statului român. Tot Uri Bider și Raglam au jucat un rol important și la rafinăria Dărmănești pe care Raglam a preluat-o prin intermediul firmei Expanet Trading SRL, la care deținea tot capitalul social.

Bider și-a stabilit cartierul general în București pe strada Mircea Eliade la numărul 3, într-un imobil care făcuse parte din vastul imperiu imobiliar al lui Puiu Popoviciu, un alt afacerist intrat în colimatorul justiției. Acesta a vândut clădirea pentru un milion de dolari unei firme de la care mai apoi a închiriat spațiul Uri Bider.

“M-am întâlnit prima oară cu Bider când era Iancu arestat, parcă în 14 februarie 2005… El era și reprezentantul lui Michael Cherney. Când am plecat, prin noiembrie 2006 am lăsat peste 31 de milioane de dolari în conturile RAFO (…) Nu știu exact ce s-a întâmplat însă nu au mai vrut să investească. M-au pus să iau niște echipamente vechi, practic fier vechi din Ucraina, niște echipament pentru rafinare între care și coloane de distilare și nu am vrut”, ne-a declarat Marin Anton, managerul general al RAFO la mijlocul anilor 2000, acum deputat UNPR. Michael Cherney este un controversat om de afaceri născut în 1952 în Uzbekistan, în fosta Uniune Sovietică.

“Pentru mine, Uri Bider, a fost șeful. Mai târziu mi-a dat și mie impresia că este un administrator la fel ca și mine”, a adăugat deputatul.

Cât despre Steinmetz, actualul deputat ne-a spus că l-a întâlnit de vreo două ori dar că nu a știut că a fost implicat la RAFO.

Saga RAFO nu s-a oprit la Uri Bider. O altă structură de firme la fel de obscură și complicată a preluat rafinăria și a început demersurile pentru vânzarea instalațiilor ei ca fier vechi dar nu înainte de a gaja acțiunile RAFO pentru mai mult de 100 de milioane de euro.

Noua schemă de proprietate îl avea în centru pe rusul Iacov Goldovsky, cel care controlează și astăzi ce a mai rămas din rafinărie. Compania lui din Viena, Petrochemical Holding, a amanetat acțiunile Rafo la una dintre cele mai mari bănci rusești, VTB, dirijată direct de oamenii Kremlinului și supusă sancțiunilor internaționale după invazia lui Putin în Ucraina. Practic, Goldovsky a împrumutat bani în Rusia ca să-și extindă afacerile la el acasă, garantând cu bunurile Rafo plata datoriei de peste 150 de milioane de euro. Operațiunea a avut loc în 2011 și a fost punctul culminant în distrugerea rafinăriei.

Țuștiu în Panama

Inginerul Țuștiu, ca mii de alți angajați, a trăit pe pielea lui toate aceste schimbări care ba au adus speranță, pe termen scurt, ba au împins la disperare.

În anii tulburi ce au precedat falimentul, Țuștiu a lucrat atât la RAFO, cât și la Dărmănești. După închiderea celor două rafinării, nu și-a mai găsit nimic în domeniu. Nici să plece în străinătate nu i-a priit. A încercat de toate, cu condiția să fie aproape de casă, să-și îngrijească mama.

“N-am mai găsit, n-am mai găsit. N-am mai găsiiit, vă dați seama. Deci eu aplic săptămânal la zeci de joburi“, spune fostul șef de instalație.

În ianuarie 2013, Ovidiu Țuștiu și-a oferit serviciile tocmai firmei panameze Mossack Fonseca, adică avocaților care i-au ajutat de-a lungul anilor pe cei care au pus rafinăria pe butuci.   

Într-un e-mail redactat cu grijă la care a atașat și CV-ul și o copie după pașaport, Țuștiu se arăta dispus să intermedieze transferuri bancare contra unui comision rezonabil sau să devină director sau acționar de fațadă în firme de tip offshore din orice țară.

“My name is Ovidiu-Ioan Țuștiu, 44 years old, I am an engineer, living in Romania, I have previous experience in management, trading and marketing. I am a trustworthy and reliable person, with a good knowledge of the trading and financial matters of international business. I am interested in a cooperation to serve as nominee director/nominee shareholder for companies registered in any jurisdiction or as nominee account holder.

I am ready to cooperation for transfer or remittance of funds for any companies, persons or banks worldwide, as nominee account holder, based on a reasonable commission. Also, I am interested to serve as nominee director or shareholder for corporations in any jurisdiction.

Here enclosed I send you my CV and a copy of my passport.

I am looking forward your reply and I hope in an excellent cooperation.


Respectfully Yours,

Ovidiu-Ioan Țuștiu”


Țuștiu a încercat să se distanțeze de acest e-mail când a discutat cu reporterul RISE: “De unde să-i mai aleg eu p-ăștia, pe lângă ăștia probabil că am mai aplicat la vreo 15-20 de genul acesta. Dracu’ știe cu ce se ocupă. Când văd chimie, când văd finanțe, orice, îmi bag CV-ul. Nu stau prea atent să analizez ce“, explică Țuștiu în timp ce numără nervos câteva bancnote de un leu pentru cafea. Jură că n-a participat la nimic ilegal și nici n-ar fi participat dac-ar fi fost cazul.

Nici nu a avut ocazia fiindcă avocații Mossack Fonseca l-au refuzat politicos spunându-i: “Am selectat deja un grup de indivizi pentru a face această muncă”.

E-mailurile, mesajele pe Facebook sau LinkedIn trimise către Uri Bider și către companiile din Elveția cu care lucrează Steinmetz au rămas fără răspuns.

Sursa: www.riseproject.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii