De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
10:50 23 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Toamna se numără profesorii

ro

22 Aug, 2016 00:00 11717 Marime text


Era o vreme când se numărau bobocii şi toată lumea era emoţionată de începerea şcolii. Mamele cumpărau buchete de flori, profesorii te aşteptau în faţa clasei cu un zâmbet larg pe buze, pe băncile de lemn aşteptau cuminţi noile manuale şi la ferestre fluturau perdelele în vântul toamnei, aducând un vag iz de trandafiri din grădinile de cartier. V-a plăcut imaginea, nu?
 
După ani de reformă în care învăţământul românesc a fost făcut knock-out metodic de o grupare de incompetenţi, cancelariile care odată erau locuri de întâlnire în recreaţii a marilor elite dăscăliceşti, acum au ajuns un fel de popotă de eminenţe cenuşii, cu caractere dubioase, gura cam mare, orgolii cam uriaşe, pregătite să se repeadă către clasele lor de elevi, precum termitele dotate cu compasiune, unde se presupune că ar trebui să modeleze personalităţi.
 
Desigur, sunt două categorii de profesori. Nu vorbim acum de ultimii dinozauri rămaşi pe baricade, formaţi la şcoala veche, când uniforma era simbolul apartenenţei la o anumită şcoală, la un anumit liceu şi nu încuraja promiscuitatea sau limbajul vulgar. Sigur, noua tendinţă este să fim cât mai libertini, ni s-a băgat în cap că şcoala nu dezvoltă creativitatea, ori scoate numai tocilari pe bandă rulantă sau analfabeţi ajunşi europarlamentari. Fără să mai intrăm în alte detalii însă, să vedem cum s-a ajuns ca imaginea profesorilor să decadă în ultimul hal şi de ce la porţile şcolii bat tot mai puţini profesionişti.

Scurt istoric

Nu are rost să dăm vina pe madam Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei, recte Abramburica Reloaded. Învăţământul era deja distrus când i-a trecut dumneaei prin cap să scoată din mânecă alte reforme şi să-l îngroape de tot. E de-ajuns să spunem că a săpat sistematic la groapa în care au fost aruncate şi salariile restante ale profesorilor (restante din 1998), şi statutul cadrului didactic, şi bonusurile, şi primele, şi… Să  nu uităm de vrednicia cu care un alt ministru al Educaţiei, Andrei Marga (1997-2000), a reformat învăţământul românesc, cu cele 4.650 de ordine ministeriale date într-o veselie vecină cu nebunia, din care nu s-a înţeles nimic, iar dacă singurul scop al lui Marga a fost să transforme profesorul în prizonier al propriilor hârţoage, i-a reuşit de minune, dar nu vă lăsaţi înşelaţi, nici măcar n-a avut viziunea că se va întâmpla asta.
 
Profesorii n-au stat cu mâinile în sân. Era la început de abuzuri, încă li se părea nedrept, aşa că, în primă fază, incompetenţa managerială, neperformantă, s-a lăsat cu un proces pe care sindicaliştii din Educaţie l-au declanşat împotriva Executivului în toamna lui 2000, din motive financiare. E vorba de FEN, care a dat Guvernul în judecată pentru a doua oară, că prima oară cei din Guvern au presupus că a fost doar un avertisment şi că pot cădea după aceea la mica înţelegere. Prima grevă serioasă a profesorilor s-a prevăzut încă din octombrie 1999. Cererea de chemare în justiţie a fost înaintată Tribunalului Bucureşti, primul termen fiind stabilit pe data de 1 noiembrie. Cătălin Croitoru, preşedintele FEN la vremea aceea, a afirmat că o astfel de acţiune a mai fost intentată în urmă cu patru ani, din cauza neacordării unei majorări salariale de 30%, a cărei valoare totală era, în acel moment, de circa 6 miliarde de lei vechi.
 
În primele instanţe, FEN a pierdut, deşi, potrivit protocolului semnat în iulie 1998 între sindicate şi Guvern, profesorii urmau să primească în două etape majorările salariale. Creşterile din iulie-septembrie urmau a fi plătite în aprilie 1999, iar cele din octombrie-decembrie, în luna mai 1999. Valoarea totală a majorărilor salariale se ridica, în august 1998, la aproape 700 de miliarde de lei, dar, dacă ar fi actualizată în raport cu rata inflaţiei, Ministerul Educaţiei ar avea nevoie de aproximativ o mie de miliarde de lei pentru achitarea restanţelor. Nu s-a primit nici până acum vreun leu din această sumă.

Școală pentru directorii de şcoală

În schimb, a mai venit un ordin la Centrul Naţional de Pregătire a Managerilor din învăţământul preuniversitar: directorii de şcoli, licee, inspectorate şcolare şi case de cultură vor urma cursuri de pregătire în domeniul reformei educaţionale, pentru o mai bună administrare a unităţilor şcolare. Temele să fie structurate pe module, să dureze câteva săptămâni, toată nebunia. Nu e nimic rău în asta. Personal, cred că atunci când ajungi într-o anumită funcţie trebuie să ţi-o iei cât mai în serios şi să te perfecţionezi, să fii la curent, să ai schimburi de experienţă, eventual în afara graniţelor ţării, să schimbi idei şi păreri cu „tizii“ tăi de peste hotare, adică de-acolo de unde educaţia valorează ceva şi este orientată pe rezultatele copiilor, nu pe colecţionarea de meditaţii ca mijloc de supravieţuire.
 
Numai că directorii de şcoală au văzut în asta oportunitatea de a tăia şi a spânzura în căprăria lor, intră în cancelarie cine vrea muşchiul lor, muşchi care costă ceva şpagă, fiindcă nu se poate nimic fără şpagă, eliminând prin această practică pur naţională competenţa, motivaţia şi performanţa din rândul profesorilor. Or, un profesor incompetent, nemotivat şi orientat spre şpagă ghici ce fel de model va transmite mai departe! Iar un director orientat pe astfel de practici ghici ce fel de cancelarie va avea! Bineînţeles, nu era nevoie de anumite cursuri pentru directorii de şcoală ca să priceapă chestiunea asta. La nivel teoretic, majoritatea dintre noi stăm bine, la practică însă… şi mai bine. Profesorii şi elevii sunt la cheremul directorilor de şcoală. Tendinţa unor directori de şcoli sau licee de a lua, în numele autonomiei, decizii la bunul lor plac fără a mai ţine seama de legi sau regulamente a devenit o regulă şi un fenomen cu efecte dezastruoase privind imaginea democraţiei româneşti.

Manualele alternative

Scurt istoric şi aici: manualele au răspuns aceleiaşi programe, care nu este minunată, dar făcătorii de manuale s-au descurcat. Manualul eliptic îl pune pe profesor să umple golurile, să intervină şi să-l întregească. Este o pretenţie destul de mare, dar asta e. Unii o vor face, dar câţi? Să afirmi totuşi într-un manual despre Decebal că avea buze senzuale? Sau să i se arate elevului o poză cu Vlad Țepeş, despre care se spune că a fost un erou de cinema şi un vampir în acelaşi timp?
 
Înţeleg să se denunţe ultimii 70 de ani, dar să ajungi să-l pui la stâlpul infamiei pe Ștefan cel Mare pentru aventurile sale extraconjugale e cam mult. Da, le-a avut, dar cu asta să rămână elevul de liceu despre Ștefan cel Mare? Sunt lucruri caraghioase în manualele acestea, pe care nu ştim cine le-a verificat. Nimeni. Din întâmplare, am lucrat un an într-o editură care scotea manuale alternative pe bandă rulantă. Sintagma „manuale alternative“ n-a fost nimerit aleasă şi nici înţeleasă de către cei care le-au redactat. Dar nu e de mirare nici asta. Cei care le-au scris erau profesori de o factură dubioasă, iar să-i fac extra-dubioşi pe cei care le publicau ar însemna să schimb complet sensul cuvântului „dubios“ din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Licitaţiile pentru manuale s-au făcut mână în mână cu Ministerul Educaţiei, s-au aruncat şi se mai aruncă milioane de euro pe cărţi, dintre care mai mult de jumătate se împart între vistiernicul Ministerului Educaţiei şi directorul editurii, autorul era şi el recompensat cu nişte firimituri, să i se închidă gura, pentru că el oricum voia doar numele pe manual, ca să treacă lucrarea la portofoliu şi să dea bine în cercul lui de prieteni, ca să nu mai povestim ce autoritate ar fi avut în cancelarie. Şi ce aere!
Manualul trebuie să se adreseze elevilor şi pentru asta trebuie să respecte următoarele condiţii:
  1. Să se adreseze marii mase a elevilor;
  2. Să respecte rigorile ştiinţifice în raport cu particularităţile de vârstă şi înţelegere;
  3. Să respecte continuitatea şi interdisciplinaritatea, dar cu salturi calitative de la clasă la clasă;
  4. Manualul se impune opţiunii profesorului şi nu este o carte oarecare, o lucrare ştiinţifică în care se prezintă aspecte inedite, constatări sau interpretări strict personale ale autorului.
Ce manual a respectat condiţiile astea? Până în 2004, niciunul. Ca să nu mai vorbim de principiile didactice, total ignorate de autoraşii de manuale. Nu există o concordanţă între conţinutul programelor şi cel al manualelor, educatorul fiind pus în situaţia de a le armoniza, dar câţi mai au chef de asta? Pe lângă altele, dascălii mai trebuie să facă efortul ca programa şi manualul să coexiste în acelaşi plan, deci un efort de seriozitate, de creativitate, iar pentru asta e nevoie de timp. La ce te-ar putea incita un manual de acest gen dacă nu doar la demotivare?
Pentru câştigarea unei licitaţii importante sunt: numărul de pagini, preţul manualului şi editura. Pentru editură important era preţul tipografiei, ca acesta să rămână foarte jos, importantă era hârtia de interior (de cât mai proastă calitate). Când toată lumea se gândea la bani, cine mai avea timp de conţinut? Aşa că nu e de mirare că toate programele şi manualele au hibe grave. Culmea e că până prin 2007 părinţii au crezut în şcoală, în pregătirea profesională a educatorilor. De ce oare? S-a sperat că reforma nu va mai năpăstui această instituţie, s-au încercat schimbări ce nu-şi aveau rostul, s-au anunţat principii ce n-au ţinut cont de condiţiile de realizare. Numărul mare de manuale a îngreunat şi formularea unor subiecte pentru examene şi concursuri.

Aceasta a fost o reformă sau s-a urmărit distrugerea învăţământului românesc?

Se tinde spre un învăţământ elitist în care numai superdotaţii vor avea acces la ceea ce până acum constituia nivelul mediu de lucru. Studenţii sunt fraierii care se ţin de învăţat în loc s-aleagă şi ei calea codrului tranziţiei. Nu mai rezistă în magaziile insalubre pe care unii încă le mai numesc cămine studenţeşti. Vorbim despre elite, dar nu găsim bani pentru pregătirea lor, aceşti copii de la ţară, trecuţi prin examene grele de admitere, în concurs cu mai bine dopaţii cu meditaţii, aceia despre care se spune că sunt „viitorul românesc“.

Bate vântul toamnei… 

S-a scos de mult timp din programa de Bacalaureat „Scrisoarea III“. Nici Eminescu, nici Arghezi, nici Blaga, nici Bacovia, nici Rebreanu nu ne mai reprezintă. În schimb, s-au adăugat Liiceni, Simone Popeşti, Caius Dobreşti etc., răsfăţaţi ai unor cercuri snobe. Liiceanu are şi editură, scoate manuale alternative, deci…
 
Trăim vremuri tulburi, Eminescu e primejdios acum, la fel şi Caragiale. Ăştia doi au fost mereu periculoşi, indiferent de vremuri. Și când n-au fost tulburi la noi?
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi,
S-ajungă a fi stăpână, şi pe ţară, şi pe noi. (Eminescu, da)
Ce învaţă acum liceenii despre Eminescu? Că a murit de sifilis, bineînţeles, nimic mai eronat.

Învăţământul rural

Să trecem mai departe. Un profesor calificat, dacă nu este din localitate, ajunge foarte greu la copiii de la ţară. Mulţi nu acceptă să predea în astfel de şcoli din pricina distanţelor de navetă foarte mari şi chiar a lipsei de transport, ca să nu mai vorbim de lipsa de confort. Pentru învăţământul rural, inspectoratele se mulţumesc să trimită suplinitori necalificaţi. Mulţi dintre ei nu au niciun pic de chemare pentru învăţământ, nu au niciun fel de pricepere în a conduce grupul de elevi, şi-atunci s-a terminat şi cu comunicarea de cunoştinţe ştiinţifice. Școlile de la ţară stau la lumânare, la lampa cu gaz, fără lumină, fără căldură. La noi, nimeni nu consideră că elevii români au de suferit, de aceea profesorii pot să stea şi o lună în grevă, că tot nu vor fi luaţi în serios. Guvernul n-a făcut altceva decât să sfideze de ani buni salariaţii din învăţământ, fapt care demonstrează lipsa de cultură şi snobismul celor care ne conduc.

Elite şi fiţe

Elevul, la rândul său, a fost transformat într-un şoarece de bibliotecă, după ce l-a ameţit complet mascarada manualelor alternative. Au fost transformaţi în şoareci de bibliotecă cei care n-au primit bani de buzunar cu nemiluita de la mama şi de la tata sau de la ajutoarele sociale. Restul s-au apucat de piţipopircăreală, şi-au tras modele de urmat nişte Cruduţe şi Panaite sau şi-au făcut educaţia ascultând manele.
 
Revenind la elite, elevii noştri sunt cei mai buni, foarte bine, aceştia însă emigrează, şi sunt destul de puţini cei care rămân. Sunt mult mai mulţi analfabeţi, ASTA E REALITATEA. Toată lumea a propus obiective, proiecte, manuale, schimbări peste schimbări, a curs multă tastatură pe powerpointurile astea. Nimeni nu s-a gândit ce efecte vor avea toate aceste schimbări după ureche asupra elevilor. Toată lumea a vrut standarde, au apărut noi denumiri precum curriculum, managementul clasei de elevi, tratarea individuală a viitoarei clase, arii curriculare, au apărut noi educaţii (ba pentru pace, ba pentru munca de calitate, ba pentru cetăţenia democratică, ba pentru rezolvarea conflictelor), grădiniţele au cursuri de jurnalism, engleza se învaţă încă de la fecundarea embrionului, avem şcoli de vară, şcoli de iarnă, cursuri de aranjare a mesei, de călcare a rochiilor păpuşii, totul pentru binele copiilor.
 
Elevii sunt afectaţi de această reformă ridicolă şi aberantă, nu mai vorbim de cei din clasele terminale, profesorii n-au habar ce să-i îndemne să înveţe, deoarece programele se schimbă de la o zi la alta, reforma nemainsemnând schimbare, ci derută la ultimul grad. În acest timp, profesorii rămân constant fără bani, de Crăciun, de Paşte, de vacanţe… Fondurile de la FMI au fost mereu prost administrate. Banii au fost direcţionaţi spre populaţie sub formă de burse sociale, haine, mâncare, de care au beneficiat, desigur, romii. Asta ca să nu vă mai miraţi atât de unde au ei palate oribile, care sfidează orice estetică a cetăţii.
 
Între timp, există sărăcie, crimă organizată, evaziune fiscală, corupţie, furt, odraslele îmbogăţiţilor peste noapte sunt pregătite în colegii ilegale sau în străinătate, de unde se întâmplă să se întoarcă fără să se fi atins nimic de ele, iar copiii de rând sunt înghesuiţi în clădiri cu pretenţii de şcoală, fără săli de sport, fără garduri, în cartiere mizere ale unei Românii hămesite de foame. Cei bogaţi nu dau doi bani pe învăţământul românesc, iar cei săraci sunt prea preocupaţi să supravieţuiască.

Modelul social

Efortul educativ este orientat către a impune omului modul de a vedea, a simţi şi a acţiona prin constrângeri. Aşa a fost, de fapt, dintotdeauna învăţământul românesc. Trebuia să-l iubim pe Ceauşescu, dacă nu, nu mai primeam cravata de pionier. Acum trebuie să-i iubim pe Bianca Drăguşanu şi pe Gigi Becali, altfel nu avem ce căuta în ţara asta. Nu eu sau tu, cel care ai avut răbdare să citeşti articolul acesta şi pricepi dincolo de cuvinte, ci ăştia mulţi, spălaţi zilnic pe creiere de câte o manea televizată. Nu vei avea niciodată în faţa catedrei o profesoară tocmai ieşită din paginile Playboy. În primul rând, pentru că frumuseţea costă bani, şi nu vorbim aici de silicoane, ci de îngrijirea de zi cu zi. Sănătatea costă, educaţia costă, cărţile costă, iar farmecul personal nu apare aşa, din neant, şi nici nu se construieşte pe cât de tare ai îngenuncheat tu tot felul de oameni. Ca să controlezi un grup de elevi fără ca ei să simtă că vrei să-i controlezi, ştiţi doar cum sunt adolescenţii, îţi trebuie un set de valori şi o cultură enciclopedică, dar totul la nivel subtil, abia sesizabil. Foarte greu în ziua de azi. De obicei, la clasele de liceu, şi spun de liceu acum pentru că atunci se conştientizează mai bine modelul de urmat, profesorul latră la elevi mai ceva ca Dana Grecu la invitaţii ei de platou sau se lasă bătut, dacă nu cade la mica înţelegere şi se face „pretenul lor“ de distracţii, ca să fie de comitet, de gaşcă sau cum vreţi voi, numai profesor nu. Eventual, mai face pe îndrăgostitul de o elevă expertă în arta seducţiei ce abia aşteaptă să fie violată sau pe îndrăgostita de un elev labil emoţional şi instabil psihic de la atâtea poluţii nocturne.

Educaţia pe telecomandă

Educatorul român nu mai este de mult liantul între individ şi societate, ci redus la condiţia factorului poştal ce transmite algoritmul social omului. De câţiva ani buni, în România televiziunile controlează sistemul de personalitate, propunând modele şi scopuri colective. Dar proprietarii majorităţii televiziunilor din România sunt ei înşişi oameni de factură suspicioasă, angajaţii lor fiind doar nişte marionete care au setate în creier cuvintele „trafic, ranking, rating, prime-time, breaking news“. Nimic nu se bazează pe realitatea românească, totul e un fals de proporţii, prezentatorii sunt nepregătiţi pentru subiectele cu care demarează, de cele mai multe ori şi neinspiraţi, au însă aere de atotcunoscători, un complex al personalităţii multilateral dezvoltate.

Concluzie 

Încălcarea legii se face în primul rând de către stat, ministerul (acum chiar nu mai contează cine e în fruntea acestui minister, pentru că deja sistemul corupţiei merge de la sine) modifică ilegal legile. Dar nici profesorii nu vor în realitate să li se mărească salariile, degeaba mai au ei mici zvâcuri de grevă o dată pe an. Cei tineri se angajează în alte domenii de activitate, cei bătrâni şi nemulţumiţi visează la vremurile apuse când statul lor de plată reprezenta ceva sau „aud” cât de bine o duc colegii lor din alte ţări şi atunci se limitează la singura soluţie pe care o găsesc majoritatea dintre ei: şantajul elevilor la oră ca să mai obţină o meditaţie. Aceştia, de obicei, sunt şi cei care acceptă fără să crâcnească programele şi manualele greşite de istorie, română, geografie etc., adică acceptă unelte stricate, ceea ce n-ar accepta niciun muncitor calificat şi serios. Iată de ce au salarii mici!
 
Coeficientul lor de ierarhizare este de 5-10 ori mai mare decât al celorlalţi salariaţi bugetari, dar şi valoarea de referinţă este mai mică faţă de cei care reprezintă valoarea cetăţenilor de categoria I. Profesorii nu mai fac parte de mult din categoria I. Și numai din acest motiv statul român ar trebui exclus din toate organizaţiile mondiale.

Sursa: Mala-hierba.com

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • fara nume 23 Aug, 2016 22:46 O "radiografie" realistă a învățământului din România. Problema e ca, deși mulți dintre noi știm toate astea, nu vedem si cum s-ar putea ieși din rahat (pardon, reforma). Din ce spuneți d-stră, reiese că ar fi o soluție cu greva. Posibil....., dar .... nu stiu....greve au mai fost.....Cert e ca exista si multa blazare în rândul profesorilor, adică se simt neputincioși si sunt așa pentru că nu au pârghii de intervenție, iar în mentalitatea celor care decid, reforma asta este o reușită, pentru că, altfel, nu se poate explica cum de au "girat" așa ceva, decât dacă sunt fie incompetenți, fie rău intenționați (puțin probabil).