Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
22:05 28 07 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Interviu cu scriitoarea Ileana Vulpescu - „Nu e nicio laudă că nu am învăţat să folosesc computerul, dar am o scuză plauzibilă - nu-mi place ca între gânduri şi hârtie să intervină un corp străin”

ro

28 May, 2016 00:00 7747 Marime text

Ileana Vulpescu a scris proză şi teatru, a tradus din literatura engleză, franceză şi spaniolă şi semnează versiuni în limba franceză din literatura modernă şi contemporană românească. Debutul său a avut loc în revista „Familia” din iulie 1966, cu povestirea „Scrisoare către un cunoscut“.
 
În 1976, romanul său „Rămas-bun“ (Editura Cartea Românească - 2.100 de exemplare) a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Cinci ani mai târziu, a obţinut Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române şi Premiul „Cântarea României” pentru romanul „Arta conversaţiei” (Editura Cartea Românească - 50.000 de exemplare). În 1987 a primit premiul „Flacăra”, pentru romanul „Sărută pământul acesta” (50.000 de exemplare).
 
Din anul 1972, Ileana Vulpescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman este „Arta conversaţiei”, care a reuşit să ajungă best-seller înainte de 1989. Romanele ei au fost traduse în slovacă („Rămas-bun casei părinteşti”), maghiară („Arta conversaţiei”), italiană („Sărută pământul acesta”) şi franceză („Arta conversaţiei”).
 
În cadrul unui eveniment organizat la Constanţa cu prilejul lansării volumului „Teatru Francez”, în traducerea lui Romulus Vulpescu, scriitoarea şi traducătoarea Ileana Vulpescu a vorbit într-un interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa despre importanţa cunoaşterii limbii române mai ales în rândul tinerei generaţii.
 
Doamna Vulpescu, ce amintiri vă trezeşte Constanţa?
 
Am văzut pentru prima dată marea la 28 de ani, din cauza problemelor de sănătate, care nu mi-au permis până atunci s-o văd decât cu ochii minţii. Şi mi-a făcut o impresie extraordinară, fiindcă toată viaţa mi-aş fi dorit să trăiesc pe ţărmul unei mări. Constanţa mi se pare un oraş foarte viu, care n-are deloc alură de provincie. Este o continuă mişcare aici. Eu sunt foarte legată de Neptun, unde am mers ani la rând cu fiica mea, la Casa Scriitorilor.
 
Pe lumea asta nimic nu-mi mai place mai mult decât marea. Mi-aş fi dorit să trăiesc aici, însă era foarte greu, şi înainte de 1990, dar şi astăzi, să te muţi dintr-un loc în altul, pentru că eşti legat de un loc de muncă, iar locul meu de muncă era la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, bărbatul meu era redactor la o editură, deci era greu să ne transplantăm de colo-colo. Vedeţi, viaţa te obligă la multe lucruri care nu totdeauna sunt cele care îţi plac.
 
Continuaţi munca eminentului scriitor şi traducător care a fost Romulus Vulpescu. Acesta este şi motivul prezenţei dvs. la Constanţa, prilej cu care lansaţi, iată, la malul mării pe care o iubiţi atât de mult, volumul „Teatru francez“, în traducerea lui Romulus Vulpescu.
 
Am venit cu drag să facem această lansare şi la Constanţa. Este foarte încurajator să ştie tinerii despre tine, care ai scris acum 30, poate chiar 40 de ani.
Cartea este una de traduceri, a bărbatului meu, sunt nişte piese foarte interesante, pe care bărbatul meu le-a lăsat fără prezentări. Trebuie să le prezinţi totuşi publicului, să le atragi atenţia. Împreună cu un absolvent de drept, Ionuţ Ştefănică, am finalizat aceste prezentări, în ultimii trei ani. Concomitent, am fost nevoită să studiez perioada medievală a Franţei ca să pot să evidenţiez şi mai bine aceste note. M-am străduit, deşi sunt convinsă că notele mele nu sunt la nivelul bărbatului meu, însă m-am străduit pentru ca cititorul român să înţeleagă mai ales acele aluzii la diferite personaje care în epocă erau cineva. Am astfel satisfacţia că o muncă de o viaţă nu a rămas nepublicată.
 
„Trebuie să te pui întotdeauna în situaţia cititorului“
 
Poate un traducător să resusciteze interesul pentru o carte? Cât are voie un traducător să îşi pună amprenta într-o traducere?
 
Ileana Vulpescu: O carte... un autor medieval este greu să suscite interesul, dar e păcat să fie uitat. Ca să citeşti un autor medieval în limba franceză trebuie să ştii şi latină, pentru că în secolul al XV-lea, franceza era încă apropiată de latină. O traducere în vers este foarte complicată, pentru că proza este cu totul altceva, acolo trebuie să respecţi stilul, ritmul scrisului scriitorului, dar în poezie este foarte complicat să fie şi frumos, şi fidel. Deci, ca să transpui în limba ta o altă limbă dintr-o altă civilizaţie, îţi trebuie foarte multă imaginaţie şi, în acelaşi timp, trebuie să te gândeşti şi la cititorul din limba ta, să fie o traducere frumoasă, cât se poate de fidelă. Trebuie să acorzi de la început un rabat. Trebuie să te pui întotdeauna în situaţia cititorului.
 
Dacă nu aţi fi scris, ce v-ar fi plăcut să faceţi?
 
Eu cred că aş fi fost un foarte bun medic. De fapt, să ştiţi că prietenele mele doctoriţe îmi spun că aş fi fost cel mai bun diagnostician. Ultimul diagnostic… nu pot să mi-l pun, pentru că n-au reuşit nici doctorii să mi-l pună… o nevralgie din cauza unei măsele de minte, a spus toată lumea.
 
Aţi fost lexicograf la Institutul de Lingvistică. Ce face un lexicograf?
 
Omul care se ocupă de dicţionare. Eu am fost redactor la două dicţionare de limbă română. Am lucrat la o primă ediţie a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române. Este foarte trist că nu sunt dicţionare acolo unde neapărat ar trebui: în şcoală, în ministere, în biblioteci şi, apoi, acasă. Nu ştiu de ce tineretul de astăzi nu s-ar uita într-un dicţionar pentru nimic în lume. Acum trăim o invazie de cuvinte luate din engleză şi care sunt folosite greşit. La noi nu mai există „loc”, există „locaţie”, or, locul e loc şi locaţia este locaţie. Cine are un dubiu cât de mic ar trebui să meargă şi să deschidă un dicţionar. Poate că este deformaţie profesională, însă eu şi înainte să fiu redactor de dicţionar am fost foarte legată de dicţionare. Şi acum, la „frageda” vârstă de 84 de ani, nu există zi în care să nu mă uit într-un dicţionar.
 
 
„În dicţionarul lui Candela, umbrela era definită ca «prezervativ de ploaie», dar astăzi mai spui aşa ceva?”
 
Spuneţi-ne care sunt cele trei dicţionare care nu trebuie să lipsească din nicio casă, din nicio bibliotecă, din nicio redacţie…
 
În primul rând, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, o enciclopedie şi un dicţionar de neologisme. Deşi trebuie să spun că şi dicţionarele uneori conţin erori sau interpretări.
 
Să vă dau un exemplu: în dicţionarul lui Candela, umbrela era definită ca „prezervativ de ploaie”, dar astăzi mai spui aşa ceva? Într-un dicţionar ar trebui să existe şi termenii aşa-zis obsceni. Este ca şi când la medicină nu s-ar mai studia bolile venerice. Când concepi un dicţionar, trebuie să te gândeşti nu doar la vorbitorul limbii tale, în cazul nostru, al limbii române, trebuie să te gândeşti că poate un străin vrea să găsească o explicaţie pentru un cuvânt, o expresie... le poţi cataloga ca nerecomandabile, populare, vulgare, dar nu să le excluzi cu totul din limbă!
 
Cu ce greşesc românii?
 
Greşesc că nu vor să se informeze, fiindcă dezinformarea este moarte, aşa cum informaţia înseamnă putere, valoare şi are efecte foarte importante. Vorba scrisă şi vorba pronunţată de un for reprezintă putere şi trebuie comunicată pe înţelesul maselor. La fel şi în cazul scriitorilor, dacă nu scrii pentru cititor, atunci de ce mai scrii, de ce mai publici?
 
„O tânără de 28 de ani, inginer chimist, mi-a spus aşa: «Dacă nu citeam „Arta conversaţiei”, nu aş fi făcut un copil din flori!»”
 
Care este relaţia scriitoarei Ileana Vulpescu cu cititorii ei?
 
Îmi face plăcere, fără să fiu o închipuită, când cineva pe stradă mă opreşte şi-mi spune: „Sunteţi doamna Vulpescu? Nu mă cunoaşteţi, dar să ştiţi că v-am citit toate cărţile.” Cel mai mare succes al meu a fost la ICECHIM. Acum, vă voi povesti ceva… se întâmpla înainte de Revoluţie. Un public foarte bun, foarte inteligent, nişte întrebări foarte bune. O tânără de 28 de ani, inginer chimist, mi-a spus aşa: „Dacă nu citeam «Arta Conversaţiei», nu aş fi făcut un copil din flori. Părinţii mei, când au auzit că sunt însărcinată, mai că nu au murit. Dar, spre deosebire de tatăl fetiţei din flori din cartea dvs., tatăl copilului meu nu a fost aşa de elegant şi nu a recunoscut-o.” Asta consider că a fost cel mai mare succes al meu, cel mai frumos compliment…
 
Sunteţi un scriitor apreciat de tineri, în special, care, de pildă, deşi nu agreaţi online-ul, postează pe reţelele de socializare citate care vă sunt atribuite. Nu neg că poate este şi la modă să dai share unor citate, dar cu siguranţă sunt şi oameni care se regăsesc în acele cuvinte…
 
Am primit din America, prin intermediul unei persoane, o colecţie de peisaje care conţineau citate de-ale mele. Apoi, colaje de tablouri sau de flori, tot cu citate de-ale mele. M-am bucurat, dar eu nu folosesc internetul, am computer, dar nu l-am deschis niciodată. Eu, din punct de vedere al tehnicii, sunt expirată total. Am primit la un moment dat o maşină de scris de la bărbatul meu, care mi-a spus: „Uite ce cadou ţi-am făcut!” Eu i-am răspuns: „Vai, mulţumesc foarte mult, dacă vrei, baţi tu la ea!” Nu voiam să devin dactilografă, pentru că, dacă aş fi acceptat, nu i-ar mai fi dat altcuiva să-i dactilografieze. Am vrut să mă apăr atunci. Astăzi, nu e nicio laudă că nu am învăţat să bat la maşină sau să folosesc computerul… dar am o scuză plauzibilă: nu-mi place ca între gândurile pe care le pun pe hârtie să intervină un corp străin. Eu folosesc caiete şi pix!
 
Vă spun sincer că îmi propusesem un interviu romantic, dar am vorbit mai mult despre condiţia scriitorului. Povestiţi-ne despre întâlnirea cu soţul dumneavoastră, Romulus Vulpescu. După ce l-aţi cunoscut, au urmat 60 de ani de căsnicie! Care e secretul?
 
Fiecare femeie trece printr-o epocă romantică, cel puțin atâta vreme cât iubește. Romantismul este o stare de spirit. Eu am fost agățată în mod intelectual pe holul facultăţii de Filologie! Romulus Vulpescu (n.r. soțul doamnei) a venit oblu la mine și a zis:
- „L-ai citit pe Arghezi?”
Pe vremea aceea, pentru citit Arghezi te dădea afară de la facultate.
- „Da!”, am zis eu. 
- „Dar pe Ion Barbu?” 
- „Da!”
Și atunci, dintr-o dată, am devenit o persoană recomandabilă, ca să zic așa. Nu eram o gâscă oarecare, eram o gâscă cu niscaiva lecturi! (…) Voia să vadă cu cine are de-a face: dacă e una care-a citit ceva sau dacă e o prostovană care habar n-are. Am corespuns exigențelor și așa s-a legat relația noastră.
 
„Lucruri mai rele decât boala şi remuşcările nu există pe lumea aceasta!”
 
Spuneaţi, după mulţi ani trăiţi împreună, că, indiferent de situaţie, nu i-aţi fi redat libertatea soţului…
 
I-am spus: „Dragă, poţi să faci câte prostii vrei, nu te las, pentru că nu-ţi meriţi libertatea…”
  
V-a legat cu siguranţă o viaţă trăită împreună, dar şi iubirea, chiar dacă tot dvs. afirmaţi la un moment dat că „fericirea e doar un cuvânt de dicţionar“. Şi atunci, cum rămâne cu noi?
 
Este un cuvânt de dicţionar şi sunt multe cuvinte de dicţionar. Unul este democraţia. Fericirea, de fapt… afară de momentele când eşti îndrăgostit, fericirea poţi s-o consideri ca pe nişte momente adunate, momente plăcute din viaţă, când faci ceva bine, când nu faci rău cuiva intenţionat… pentru că lucruri mai rele decât boala şi remuşcările nu există pe lumea aceasta.

Ti-a placut articolul?

Comentarii