De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
02:03 30 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Amintiri de-o viață ale directorului Casei de Cultură a Sindicatelor Constanța Gheorghe Ungureanu - „Sunt coleg şi prieten cu actorii“

ro

23 Mar, 2015 00:00 1627 Marime text
Asociată cu imaginea clădirilor comuniste, Casa de Cultură din Constanța reuşeşte, cu fiecare spectacol care se joacă pe scena sa, să demonstreze că nu locul, ci oamenii care pun la cale spectacolele, cei care joacă şi cei care vin să îi vadă sunt ingredientele principale pentru ca totul să meargă perfect. Restul e... butaforie. La Casa de Cultură a Sindicatelor Constanța nu s-ar fi păstrat aerul plăcut, cald, dacă locul de frunte al instituției, cel de conducere, nu l-ar fi ocupat un om care pune dorința publicului la rang de cinste. Gheorghe Ungureanu este omul pe care îl recunoaşte oricine a fost la cel puțin câteva spectacole găzduite de Casa de Cultură.

Este permanent printre spectatori, stă în sală la fiecare reprezentație şi urmăreşte spectacolele cu atenție, pentru a lua pulsul publicului. Este în directă legătură cu artiştii care ajung pe scenă, care i-au devenit deja prieteni, şi în permanentă agitație, pentru ca nimic să nu strice seara de spectacol. Vorbeşte cu oricine, răspunde la toate întrebările, ba chiar oferă, în funcție de disponibilități, şi bilete gratuite pensionarilor care nu-şi permit o astfel de plăcere. Este un om care, indiferent de ceea ce comentează mulți dintre cei din peisajul local, încurajează şi potoleşte setea de cultură a constănțenilor, care nu mai sunt nevoiți să meargă până la Bucureşti pentru a vedea un spectacol bun, cu regii teatrului românesc. Pentru activitatea sa a primit, la începutul anului 2014, ordinul „Meritul cultural în rang de cavaler“, categoria Promovarea culturii, pentru promovarea educației artistice în rândul tinerelor generații, distincţie conferită chiar de preşedintele României.

Cum a început activitatea artistică la Casa de Cultură Constanța?

În iunie 1990, am fost ales secretar general la CNSLR Frăția, iar în 2002, am fost numit director la Casa de Cultură în locul lui Pop Filip. Atunci când am ajuns în această funcție, în 2002, am observat un declin evident al Casei de Cultură şi a ceea ce ar fi trebuit să se desfăşoare aici - să se promoveze cultura. Astfel, m-am decis să aduc piese de teatru. A fost foarte greu la început, pentru că lumea nu era obişnuită să vină la teatru la Casa de Cultură şi eu am ezitat foarte mult să pun în practică acest proiect. Pentru că aveam contacte cu liderii de sindicat din întreprinderi, am început prin a vinde aceste bilete acolo. Vindeam cam 200 - 400 de bilete. La un moment dat, am văzut că, indiferent de efortul meu, nu se mişcă lucrurile aşa cum ar fi trebuit. Toți actorii care deja începuseră să mă cunoască şi directorii de la celelalte case de cultură din țară mi-au spus să am puțină răbdare pentru că oamenii se învață mai greu cu astfel de lucruri, că trebuie să fiu în continuare serios şi să aduc spectacole bune. Am reuşit în cele din urmă să câştig publicul, să capăt încrederea lor, am făcut tot posibilul să nu se anuleze spectacole şi, la ora actuală, la Constanţa se joacă inclusiv premiere de la Bucureşti.

Cum reuşiţi să aveți spectacole de anvergură, cu nume grele ale teatrului românesc, cel puțin o dată sau de două ori pe lună?

Am avut piese grele pe scena Casei de Cultură. O mare parte din activitatea mea se datorează prieteniei pe care o am cu actorii, pe care am creat-o, am cultivat-o şi am păstrat-o cu ei şi cu impresarii lor, cu teatrele de la Bucureşti, dar şi datorită seriozității. Casele de cultură au fost făcute în țară pentru a fi promovată cultura. După cum ştiți, cultura nu va aduce niciodată profit, din contră, cultura trebuie subvenționată, pe când aici, la noi, acest lucru nu se întâmplă. Eu mă autofinanțez. O parte din chiria sălilor, o parte din bilete. Impresarii care aduc spectacolele plătesc o parte din cheltuielile Casei de Cultură. Noi suntem constituiți în Asociația Națională a Caselor de Cultură, care este compusă din 52 de astfel de instituții, cu sediul la Bucureşti.

Cât de des mai vin acum constănțenii la spectacole?

Am reuşit să organizez multe spectacole care s-au jucat cu casa închisă, spectacole la care s-au vândut toate cele 732 de bilete. Totuşi, de doi ani, lucrurile au început să scârțâie. Şi nu pentru că publicului constănțean nu i-ar mai plăcea spectacolele pe care le aduc, ci din cauza veniturilor. Dacă acum trei sau patru ani vindeam un bilet cu 100 de lei, acum, acelaşi bilet pentru acelaşi spectacol este la acelaşi preț. Însă, între timp, valorile au rămas aceleaşi, dar nivelul de trai a scăzut. Lumea nu-şi mai permite să mai vină la spectacole în acelaşi număr ca anii trecuţi, dar public există. Dau bilete şi prin şcoli, dau un număr limitat, 50 de bilete, şi vin doi pe un tichet. Este un public foarte cuminte, nu mă aşteptam ca elevii să fie atât de receptivi, de captivați şi de atenți. Câteodată, mai dau şi la pensionari, chiar gratuit, pentru că ei cu greu reuşesc să-şi cumpere un bilet. A venit, recent, o doamnă care voia să cumpere un bilet de 60 de lei, îşi dorea mult să vadă acel spectacol. Când a început să numere banii, de câte 50 de bani, m-a emoționat şi i-am dat biletul gratuit, i-am spus să îşi păstreze banii. Nu îi venea să creadă.

V-ați gândit şi la proiecte de modernizare a Casei de Cultură?

Mă gândesc mereu, dar nu poți face asta decât dacă ai bani. Am încercat cu fonduri europene, dar e greu. De sponsorizări nici nu poate fi vorba. Singura dată când am primit o sponsorizare, în 2003, a fost de la Administrația Portului, când aveam nevoie să aduc un spectacol şi nu îmi ajungeau banii. M-au ajutat cu şi mai mulți bani decât am solicitat eu. Nu-mi venea să cred. Şi în 2002 am avut noroc şi am mai primit ceva bani de la sindicate, de la colegi, şi am mai pus nişte geamuri termopane, nişte aparate de aer condiționat. Le-am spus că, dacă tot îşi desfăşoară şi ei adunările în Casa de Cultură, ar fi bine să existe condiții. De atunci însă n-au mai fost sponsorizări.

Cum ați reuşit să intrați în contact cu actorii cei mai mari ai teatrului românesc, să-i aduceți la Casa de Cultură şi aceştia să vină aici în mod constant?

Le-am demonstrat că se pot face lucruri bune şi ei au înțeles că vor fi trataţi cu seriozitate. De-a lungul timpului, am devenit şi prieteni, iar când vin la Constanța le mai pregătesc câte o masă de peşte, sunt aproape de ei. Sunt prieten cu toți, şi cu Rebengiuc, şi cu Caramitru, cu Mălăele, cu Radu Beligan, cu Maia Morgensten şi alții. La forumuri la care particip în Bucureşti, multă lume mă întreabă cum reuşesc să aduc la Constanţa atâtea spectacole, să mă adresez tuturor categoriilor de public şi să aduc oamenii la teatru. Eu le răspund că niciodată nu aduc ceva forțat publicului, îi întreb la ieşire pe spectatori ce fel de spectacole le-ar plăcea să mai vadă. Şi la organizarea unui spectacol, şi la gătit, se aplică acelaşi principiu: dacă nu pui suflet, nu iese bine. Dacă în ceea ce faci nu pui suflet, nu iese nimic.

Cum vă organizați spectacolele?

Spre exemplu, organizez de pe acum, din martie, pentru toamnă, iar din vară o să încep agenda de spectacole pentru 2016. Nu poți lucra haotic. Obiectivul principal este să planifici cu un an înainte. Mai apar diferite situații, schimbări care nu țin de mine, poate țin de sănătatea actorilor, şi atunci mai pot apărea modificări.

Cum priviţi discuțiile referitoare la aceleaşi spectacole care se joacă pe scena teatrelor din Constanța concomitent cu cele aduse de dvs.?

Piesele sunt universale. Spre exemplu, „Gaițele“, care se poate juca la Constanța într-o sală de 200 de locuri, cu 15 lei biletul. Vreau să vă spun că atunci când am avut piesa la Casa de Cultură, cu bilete de 60, 80 şi 100 de lei, am jucat cu casa închisă. Eu nu spun că nu sunt actori buni şi la Constanța, însă aici vin marii actori ai scenei româneşti, actori cunoscuți. Şi aducând aici actori consacrați, am tăiat drumul constănțenilor la Bucureşti, care mergeau special în capitală pentru a vedea un anume spectacol. Am spectatori care vin de la Feteşti, Hârşova, Ostrov, Călăraşi, Mangalia, să vadă un spectacol bun la Constanța.
Visul meu de cinci ani încoace este să aduc baletul pe gheață pe scena Casei de Cultură. Anul trecut, în februarie, am reuşit asta. Niciodată nu a jucat baletul pe gheață la o casă de cultură cu 700 de locuri. Cei mai mari balerini ai lumii pe gheață, campioni şi vicecampioni ai Moscovei, au dansat aici. Gheața a fost pusă pe scenă de specialişti din Anglia, am avut emoții, pentru că au pus zece tone de gheață pe scenă, a fost o muncă imensă. Asta spune totul despre ceea ce facem noi aici. Mulți au fost neîncrezători şi, în ultima săptămână, când au venit să-şi cumpere bilete, n-au mai găsit. S-ar putea ca în toamnă să-i aduc din nou, îi urmăresc, acum sunt în spectacol. Este ceva incredibil să vezi coloşii teatrului românesc, în fața ta, pe scenă, la finalul spectacolului.

Le mai asigurați şi alte facilități actorilor care vin să joace la Casa de Cultură?

Le asigurăm şi cazări şi mese de peşte sau un miel de Dobrogea. Aşa am procedat cu formaţia Holograf. La începutul lunii, i-am dus la o pescărie frumoasă, pe malul mării. Aşa se leagă prietenia. Secretul reuşitei în această discuție este că eu sunt coleg şi prieten cu ei, nu sunt director. Trebuie să stai în lumea artiştilor, să te simtă că eşti prietenul lor, eu le pun la dispoziție biroul meu mereu, le fac cafele la nisip.

Cum sunt actorii înainte şi după ce ies de pe scenă?

Sunt nişte oameni normali, nu sunt de neatins. Îşi fac doar munca cu mare pasiune şi drag.

Dar cum sunt în realitate actorii de geniu ca Dan Puric, Radu Beligan şi mulți alții, comparativ cu cei mai tineri?

Dan Puric are un suflet foarte bun, chiar dacă pare un vid. Când vine aici spune că se simte ca la el acasă, discută cu oricine, nu este genul „pe aici nu se trece“. Este doar o impresie că actorii mari sunt inabordabili. De exemplu, ultima dată când s-a jucat la Constanța „Take, Ianke şi Cadâr“, cu o distribuție de zile mari, a fost ceva de vis. Dintre actorii tineri foarte talentaţi îl amintesc pe Marius Manole. Mulţi actori din această generaţie sunt extraordinari, dar parcă nu au o „săgeată“ către public. Chiar îi întrebam pe unii actori ce lasă ei în urmă şi îmi spuneau că, în opinia lor, şcoala de actorie nu mai este aceeaşi, înainte existau alte principii, alte reguli, legate de punctualitate, de exemplu. Beligan, la 96 de ani, are aceleaşi emoții la fiecare spectacol când vine să joace aici, deşi are atât de multă experiență. Are o memorie de invidiat. Cred că secretul longevității lui constă în faptul că nu a făcut abuzuri, a fost mereu calculat. I-am spus, mai în glumă, mai în serios, că trebuie vine să joace la Casa de Cultură până la 100 de ani, el mi-a spus că până la 103 ani va juca.

Ce amintiri frumoase legate de actori care au trecut în neființă v-au rămas întipărite în minte?

Gheorghe Dinică, de exemplu, era un om deosebit, îi plăcea mult să vină să joace aici. Era un actor de o modestie rară şi avea o privire foarte misterioasă. Jean Constantin a avut ultimul său spectacol la Casa de Cultură. Chiar şi după ce nu a mai jucat tot venea aici, stătea de vorbă cu actorii. Când a văzut o sală plină de oameni care veniseră la spectacol, a venit la mine în birou şi a început să plângă de bucurie că sunt atât de mulți oameni, constănțeni de-ai lui care iubesc teatrul. „Hrana“ unui actor este să vadă şi să simtă publicul. A fost o dată o problemă cu unul dintre actorii din „Podul“, care s-a internat în spital, iar toate biletele se vânduseră. L-am sunat pe Mălăele şi i-am propus să joace alt spectacol, „Măscăriciul“. A luat legătura cu Nicolae Urs, care era liber şi a venit să joace spectacolul. I-am anunțat pe spectatori şi le-am spus că le putem da banii înapoi dacă nu vor să vadă acel spectacol. Din 700, doar 30 au renunțat, pentru că mai văzuseră piesa. Altă dată, se juca la Constanța „Dineu cu proşti“, pentru a şaptea oară. Cu puțin timp înainte de spectacol, ne sună Mălăele din Timişoara că s-a anulat avionul şi nu are cum să ajungă. Nici nu ştiam ce să le spun la oameni. Am găsit o altă soluție. A vorbit la Bucureşti cu un prieten, care a venit cu un elicopter. S-a întârziat atunci cu vreo oră piesă, dar nu a plecat niciun spectator.
Cea mai longevivă piesă de teatru a fost „Străini în noapte“, cu Florin Piersic, care s-a jucat aici de 17 ori. Am mai avut piese care s-au jucat de şapte ori, de zece ori, dar aceasta cu Piersic a bătut recordul. Florin Piersic este un om fenomenal. Când am avut eu probleme cu inima, eram la Târgu Mureş, m-a ajutat. Venise în sala de operații profesorul universitar de atunci care m-a operat şi mi-a spus că i-a transmis Piersic să aibă grijă de mine ca de ochii lui.
Ultima dată când a venit aici Adrian Păunescu, în juriu la Mamaia Copiilor, mi-a spus că nu mai poate urca pe rândul 13 şi că va sta pe rândul 8. Era mâhnit că nu se mai ține Mamaia Copiilor în stațiunea Mamaia. „Nu este posibil aşa ceva, ca Mamaia Copiilor să se țină la tataia copiilor, tataia Ungureanu“. Îmi spunea că a muncit ca un câine toată viața: „Acum mă duc să mă interesez de sănătatea mea.“ După patru luni, a murit. Era un geniu, dacă discutai cu el, te îngenunchea.
Pe Victor Rebenciug, când îl vezi, este un om foarte sobru. Într-un an, a venit să joace la Constanța iar eu am aflat că era ziua lui. La finalul piesei, am intrat cu un tort mare, cu şampanie, cu artificii şi i-am cântat „la mulți ani!“. Mă uitam la el, îi curgeau lacrimile! Mi-a spus că nu a „pățit“ niciodată o aşa mare bucurie, simplă, de altfel.

V-ar lipsi această activitate dacă nu ați mai avea-o?

Va veni o zi când va trebui să fac asta, dar nu o să mă desprind de tot. Să dea Dumnezeu să fiu sănătos, asta e important.

Sursa: voceaconstantei.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii