De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
20:20 29 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Interviu online cu actriţa Adriana Trandafir - „Am rupt un buchet de crizanteme şi am plecat, fără să ştiu, către marea mea întâlnire”

ro

09 Sep, 2016 00:00 4794 Marime text
Ieri am fost, pentru o scurtă perioadă, sub efectul charismei Adrianei Trandafir, „magnifica Pasăre Măiastră a teatrului românesc”, în cuvintele lui Ion Toboşaru.
 
În cadrul unui interviu online, în direct pe www.ziuaconstanta.ro, am trecut prin emoţii variate. Am discutat cu Adriana Trandafir despre uniforma de elev cu codiţe, despre zecele care i-a deschis uşa spre o profesie. Despre cum un buchet de crizanteme s-a transformat într-unul special. Despre Maria Tănase şi acele prime secunde înainte de a intra pe scenă. „Ce fericiţi eram când eram nefericiţi…”, ne-a spus Adriana Trandafir.
 
Înainte de a vă invita să parcurgeţi un interviu special, încheiat într-o notă de mister, vă amintim că, în această seară, de la ora 22.00, Adriana Trandafir aduce, pe scena Teatrului de Stat Constanţa, spectacolul „Pasărea măiastră - Maria Tănase”, care face parte din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Independent Constanţa.

„Talentul actorului e talentul de a minţi, de a fi credibil într-o situaţie”, spunea Sanda Manu. Horaţiu Mălăele formula mai aspru: „Bă, fă cu credinţă ceea ce faci! Trebuie să cred. Pot să cred într-un mare rahat şi toţi din sală vor veni după mine. Poate unii, după spectacol, se vor întreba dacă ăla era un rahat. Dar după spectacol”. Are legătură teatrul cu talentul de a fi credibil sau de a crede cu totul într-o situaţie dată?

Ciudat sau nu, încep interviul de astăzi (n.r. ieri) citind un nume care îmi răscoleşte amintirile şi de care, recunosc, încă-mi este „frică”: Sanda Manu. Profesor, regizor, pedagog de excepţie, formator şi, câteodată, transformator de vieţi artistice. Mă cuprind emoţia şi nostalgia întorcându-mă în timp, în anul 1975, când am venit din satul meu în uniforma de elev cu codiţe, pentru prima dată în Bucureşti, şi mi-am încercat norocul printre cele 876 de concurente la Facultatea de Teatru. Am intrat prima, de prima dată (relevant pentru atunci), pentru că Sanda Manu, preşedinta comisiei, mi-a dat nota 10. De fapt, prin această notă, mi-a deschis uşa spre o profesie, spre un alt univers, mi-a schimbat viaţa. Dacă nu intram, rămâneam în satul meu o bibliotecară plină de umor.
 
Sanda Manu este şi astăzi omul la care mă întorc de fiecare dată să-i cer sfaturi, este omul de la care învăţ în continuare. Este îngerul meu păzitor şi acum, când mai am două săptămâni până la pensie, nu pot decât să îi mulţumesc şi să îi spun că o iubesc cu tot sufletul meu şi nu pot decât să fiu de acord cu ceea ce spunea dumneaei: actorul, ca să convingă spectatorul, trebuie mai întâi să creadă el în ceea ce spune şi ceea ce face. Publicul nu poate fi minţit, el ştie că de multe ori nu este adevărat ceea ce se întâmplă pe scenă, dar dacă actorul transformă minciuna în miracol, atunci se întâmplă un magnetism special între spectator şi actor care se cheamă talent... cu condiţia ca şi publicul să fie talentat.

Veniţi la Constanţa cu „Pasărea măiastră - Maria Tănase”, un spectacol care a făcut istorie încă de la premiera sa din 1988, de la Teatrul Odeon. Cum a reuşit acest spectacol să-şi păstreze unicitatea în tabloul cultural românesc?

A fost şi este cea mai mare provocare din toată cariera mea! Este şi va rămâne un exerciţiu de iubire. Am început simplu, modest, la Teatrul Odeon, din dorinţa de a readuce publicului efigia Mariei Tănase, de a-i cunoaşte viaţa, cariera, melodiile. Nu a fost o obligaţie de serviciu, ci o încercare a mea, împreună cu regizorul George Bănică şi muzicologul George Sbârcea, de a o iubi mai mult. A devenit cel mai longeviv recital din România şi a rezistat datorită faptului că nu am schimbat nimic din spectacolul iniţial, l-am jucat doar din iubire şi, nu în ultimul rând, a rezistat datorită iubirii poporului român pentru Pasărea Măiastră a neamului românesc. Peste tot, în ţară şi în lume, spectacolul a intrat direct şi brusc în sufletul spectatorilor, lăsând zâmbete, lacrimi, amintiri despre marile ei întâlniri (Brâncuşi, Nicolae Iorga, Ion Vasilescu, Fărâmiţă Lambru), dar mai ales melodiile Mariei Tănase, veşnice şi nemuritoare.

Mândria românilor se numeşte şi Maria Tănase. Ştiu că aţi întâlnit-o cu prilejul unui recital. Povestiţi-ne despre acel moment, care înţeleg că este unul de referinţă în viaţa dumneavoastră.

Era o toamnă frumoasă, ca şi cea de acum, când tăticul meu, într-o seară, a spus să lăsăm toate muncile gospodăriei, că trebuie să ne primenim, să ne îmbrăcăm cu hainele bune şi să mergem la Căminul Cultural să vedem artişti de la Bucureşti. Am rupt un buchet de crizanteme şi am plecat, fără să ştiu, către marea mea întâlnire. Căminul Cultural era arhiplin, primenit şi el, mirosea a gaz şi oamenii i-au văzut urcând pe scenă pe Rodica Bujor, Ion Luican, Maria Lătăreţu, alături de Doina Argeşului şi, bineînţeles, Maria Tănase. De emoţie, m-am strecurat printre spectatori până în faţa scenei cu crizantemele mai înalte decât mine, aproape, fermecată de spectacol, dar mai ales de EA. Firavă, deloc sofisticată, cânta fără microfon, cu o voce specială, care m-a fermecat. Ceea ce nu mi-a plăcut la ea a fost că avea mâinile de bucătăreasă, nu de artistă, cu unghii lăcuite, bine îngrijite, aşa cum mă aşteptam eu. S-a oprit din cântat, s-a uitat către mine şi m-a întrebat ale cui sunt florile. I-am răspuns că ale mele şi atunci mi-a spus că şi ea iubeşte crizantemele pentru că tatăl ei a fost florar şi mi-a spus că am ochi frumoşi. De emoţie, am uitat să îi dau florile, dar această întâlnire a rămas vie în sufletul meu şi de atunci o iubesc necondiţionat. Acum, în locul bătrânului cămin cultural din comuna Bascov, se înalţă Centrul Cultural „Adriana Trandafir“, dar nu mai păstrează nimic din ceea ce a fost… E şi normal, povestea se întâmpla într-un alt mileniu şi un alt secol. Doar Maria Tănase a rămas martora trăirilor mele.

Ce vă spuneţi în acele prime secunde pe care le mai aveţi înainte de a intra pe scenă?

Îl rog pe Dumnezeu să fie darnic cu mine, să mă lase să îmi termin spectacolul, chiar dacă ar fi ultimul din viaţa mea.

Prin prisma spectacolelor pe care le-aţi susţinut la Constanţa, cum vi se pare publicul de la malul mării?

Pentru că sunt o actriţă de graniţă, adică cea mai tânără dintre bătrâni şi cea mai bătrână dintre tineri, spre deosebire de generaţia de astăzi, eu am străbătut ţara în lung şi în lat. Nu cred că sunt multe localităţi pe hartă în care să nu fi ajuns. Constanţa era o destinaţie specială. Am prins perioada de aur a teatrului, când majoritatea trupelor din ţară îşi dădeau întâlnire cu spectatorii la malul mării, când toţi aveam loc sub soare, deşi mulţi doreau să stea la umbră, când jucam în aceeaşi zi mai multe spectacole, fugind dintr-o staţiune în alta, când găteam în hotel, când ne întâlneam seara la un pahar de vorbă şi de viaţă. Spectatorii ne iubeau şi se băteau pentru un bilet în plus la grădinile de vară care au dispărut acum, jucam „Arta Conversaţiei” de trei ori pe zi cu mii de spectatori în sală. Ce fericiţi eram când eram nefericiţi… Faptul că în Constanţa era un teatru dramatic important, un excelent teatru de revistă, operă, operetă, filarmonică, cu actori mari şi montări deosebite, bineînţeles că şi spectatorul constănţean era avizat, cultivat şi, de câte ori veneam noi, cei din Bucureşti, pentru noi era un public special.

Sunteţi actriţă, soţie, mamă. Cum reuşiţi să îmbinaţi toate aceste roluri din viaţa dumneavoastră?

Cu mult nisip în dinţi, cu seriozitate, cu implicare, cu nopţi pline de griji, cu renunţări, cu multe renunţări, dar mai ales... cu umor.
 
Mă uit cu drag la tine, maică bună
Nici nu mi-ai spus când ai plecat subtil,
Uite-mă azi, cu pruncii mei de mână
Şi-ţi mulţumesc că am rămas copil!
 
Te-am căutat mereu acolo-n stele,
Să-ţi spun că nu mai pot, că-mi este dor.
Tu să-mi zâmbeşti şi să mă strângi în braţe,
Să-mi mai arăţi în viaţă cum să zbor!
 
Ei sunt nepoţii ce-ţi urmează calea,
Prin mine, mama lor şi fiica ta,
Şi îţi sărut măicuţă astăzi mâna,
Pentru copilăria ce n-o pot uita!!!

Să întoarcem clepsidra şi să mergem în anii copilăriei. Care este amintirea care vă fură un zâmbet?

Când am primit prima banană şi am mâncat-o cu coajă cu tot. Nu înţelegeam de ce toţi oamenii nu o mănâncă pe toată...

Aţi avut multe perioade de cumpănă. Ce anume v-a dat forţa de care aveaţi nevoie pentru a merge mai departe?

În familia mea, ciudat, suntem trei generaţii. Eu, care am copilărit la ţară, soţul, cu cheia de gât, care a copilărit în lift, şi copiii mei, care au copilărit la mall. Faptul că am copilărit la ţară, că prin rădăcini mi-am luat forţa ţăranului român şi încrederea în Dumnezeu... Şi, de ce nu, cei şapte ani de acasă, care au devenit speciali, deoarece au fost grei şi m-au învăţat să mă descurc în viaţă.

Dacă aţi avea puterea să modificaţi un moment din trecut, în ce zi v-ar purta gândul şi ce aţi schimba?

Nu ştiu dacă aş putea schimba... Aş fi făcut în aşa fel încât măicuţa mea să nu moară niciodată. Mi-aş dori acum să-i pot spune cât de mult am iubit-o, cât de mult a însemnat pentru mine şi, în acelaşi timp, să-i mulţumesc că moartea ei a făcut din mine un copil responsabil.

Încă o întrebare personală. În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Îl privesc în ochi şi îi spun TU.

Citisem undeva că prietenia e ca mierea. „Nu expiră şi nu are termen de garanţie. Dacă expiră, e marfă contrafăcută”. Cum este văzută prietenia de Adriana Trandafir?

Pentru că sunt Taur, cu ascendent în Capricorn, eu cred în prietenia adevărată. Ca dovadă, şi acum pe uliţa copilăriei, anual, mă întâlnesc cu prietenele mele de la grădiniţă.

Auzim des: „În România, cu arta mori de foame!” Se poate trăi din artă, azi, în ţara noastră?

Dacă încă mai există actori, teatru şi spectatori, iată că mai supravieţuim. În ceea ce mă priveşte, nu am mizat totul pe pâinea câştigată numai din artă, viaţa m-a învăţat şi am învăţat să fac o mulţime de lucruri ca să pot supravieţui. Nu mi-e frică de nimic.

Ce le spuneţi celor care nu au curajul să devină actori? Au talent, însă nu se simt pregătiţi să se dea publicului?

Tuturor le spun să facă ceea ce le place cel mai mult şi ce le spune inima. Maria Tănase spunea un mare adevăr: e mare lucru să faci în viaţă ceea ce-ţi place şi, lemn bun, lemn rău, tot cenuşă, importantă e flacăra.

Unde vă simţiţi cel mai fericit om?

În România, în familia mea... în ţara mea, pur şi simplu.

Unde vă vedeţi, din punct de vedere profesional, în viitorul apropiat?

Nu ştiu... o să vă spun. O să vă povestesc atunci, dacă o să vă mai amintiţi de mine.

Şi cum să nu ne amintim?!

De asemenea, şi cititorii cotidianului ZIUA de Constanţa au purtat ieri un dialog cu Adriana Trandafir. În cadrul interviului în direct, Anon7787 a dorit să o felicite pe Adriana Trandafir, dar şi să-i mulţumească. „Felicitări pentru faptul că aţi renăscut speranţa de cultură la Constanţa prin acest festival. Am trăit clipe senzaţionale în sală. Vă mulţumim, stimată doamnă!”, a scris Anon7787, care a avut şi o întrebare pentru Adriana Trandafir.

Anon7787: Şi pentru că am înţeles că sunteţi în juriu, ce piesă apreciaţi că ar putea câştiga această primă ediţie a festivalului? 

Adriana Trandafir: Este secret, iar festivalul nu s-a terminat.

Anon4266: Bună ziua, doamna Trandafir! Cum aţi ales această meserie nobilă? Sau ea v-a ales pe dumneavoastră?

Adriana Trandafir: Când aveam şase ani şi am participat la primul concurs de teatru şi poezie, în juriu era un actor adevărat, care m-a întrebat ce vreau să mă fac. Eu am răspuns că vreau să mă fac actriţă, iar el a spus, de faţă cu toţi, când mi-a dat premiul, că eu nu o să mă fac niciodată actriţă şi să ţin minte asta, pentru că eu m-am născut actriţă. Se numeşte Cornel Poenaru, a împlinit 85 de ani şi este îngerul meu păzitor. Când a împlinit 60 de ani, am fost la el în Germania, unde locuieşte acum, şi i-am mulţumit că a fost îngerul meu păzitor, a crezut în mine şi m-a determinat să dau la teatru.

Anon4266: Aţi da teatrul pe altă meserie? Pentru care aţi opta?

Adriana Trandafir: Pentru mine, teatrul nu este o meserie. Dar, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aş mai face teatru. Aş încerca alte oportunităţi, aş fi curioasă să încerc şi altceva.

Zoe: Să vă trăiască fiica cu numele, doamna Adriana! Sper să vă fi moştenit frumuseţea şi talentul!

Adriana Trandafir: Mulţumesc din suflet!

Anon4266: Dintre copiii dumneavoastră, vă calcă cineva pe urme? 

Adriana Trandafir: Doar studenţii... mmm, unii studenţi. Copiii mei şi-au ales alte căi. Ştefan este avocat, iar Maria se îndreaptă spre informatică.

Anon4266: Poate nepoţii vor urma cariera dumneavoastră!

Adriana Trandafir: Poate nepoţii.

Anon4266: Gând la gând! 

Adriana Trandafir: Să vă audă Dumnezeu.

Anon5522: Toată admiraţia pentru OMUL şi ARTISTUL SENSIBIL... Adriana Trandafir. Toate gândurile bune! Vă iubim!

Ti-a placut articolul?

Comentarii