Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
15:19 23 11 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

ro

14 Sep, 2017 00:00 3690 Marime text
A crescut într-un apartament plin de cărţi de istorie. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică. Dar pasiunea ei este literatura. Îi place să recite. A scris poezie, a frecventat toate cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare, a luat premii - a şi publicat un volumaş, în spaniolă, în Mexic, mai târziu. A devenit şi mai atrasă de literatură din momentul în care profesoara ei de română a devenit Ileana Jean (sora maestrului Jean Constantin), poetă de primă clasă şi profesoară excelentă. Cel mai bine se simte în compania copiilor.
 
Dr. Lavinia Dumitraşcu, muzeograf în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, a vorbit, în cadrul unui interviu online acordat cotidianului ZIUA de Constanţa, despre pasiunea pentru istorie, despre proiecte, despre familia sa şi, nu în ultimul rând, despre dulcele „handicap“ de a purta numele Dumitraşcu! „E greu să fii copilul unui om cunoscut. Mereu m-am întrebat cât la sută din aprecieri sunt pentru valoarea mea şi cât pentru numele meu de familie“, mărturiseşte Lavinia.
 
La mai bine de un an de la povestea amară a umilinţei profesorului Gheorghe Dumitraşcu în plenul Consiliului Local Municipal şi la opt luni de la moartea acestuia, Lavinia a rememorat revolta pe care a simţit-o în ziua de 31 martie 2016 (data la care profesorului Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat, din considerente politice, de către consilierii PNL, titlul de cetăţean de onoare al oraşului Constanţa) şi care nu va dispărea prea curând. Un interviu-eveniment pe care vă invităm să-l parcurgeţi integral.
 
Întrebările redacţiei:
 
Lavinia Dumitraşcu, doctor în istorie, cu o bogată activitate la catedră, a preferat să se retragă din învăţământ şi să se „piardă“ printre cărţi, multe cărţi, documente şi evenimente în compania celor mici, în calitate de muzeograf la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Care este, până la urmă, zona de confort a Laviniei Dumitraşcu?

   
Şi la catedră, şi în cercetare, şi în activităţile cu copiii mă simt în zona mea de confort. Îmi place enorm să fiu profesor, să fac cercetare şi activităţi educative, deoarece iubesc foarte mult copiii, indiferent dacă sunt la grădiniţă, la şcoală, în liceu sau la facultate. Când eram în liceu, mă rugam de mama să mă lase să predau copiilor ei de la Valu lui Traian. Am şi predat, când mama era bolnavă. Eram încântată. Am predat un an şi la Grupul Şcolar „I.N. Roman“. La universitate eram prietenă cu studenţii mei sau ai altor colegi. Am predat şi la Jurnalism, iar acum colaborez foarte bine cu foştii mei studenţi şi continuăm să fim prieteni.
 
Cu cei mai mici e altă poveste. E atât de plăcut să îi fac să fie interesaţi de istoria neamului lor, să îi determin să iasă din „zona lor de confort“ şi să intre în a mea! În multe cazuri, „zona mea de confort“ istoric a devenit şi a lor.

În privinţa cercetării, o făceam şi când eram la catedră. Probabil s-a moştenit. A „săpa“ în arhivă, în biblioteci, a dărui şi altora rezultatele cercetării tale e un privilegiu…
 
Ai crescut într-o familie de cadre didactice. Mama, învăţătoare, tatăl, înainte de orice, profesor (Lavinia este fiica istoricului, profesorului şi omului politic Gheorghe Dumitraşcu). Lavinia, fata mamei sau fata tatălui? Dincolo de sutele de amintiri, care este primul lucru care îţi vine în minte când te gândeşti la dânşii?
   
Ştii, Lavinia, mereu am încercat să fiu privită ca „eu“, şi nu ca fata profesorului, fapt pentru care, de exemplu, în generală, îl rugam pe tata să nu vină în inspecţie la clasa mea. E greu să fii copilul unui om cunoscut. Mereu m-am întrebat cât la sută din aprecieri sunt pentru valoarea mea şi cât pentru numele meu de familie. Sunt fata tatei şi fata mamei, primul copil al „familionului“ Dumitraşcu (Nisipari) - Milea (Constanţa) - Morozov (Tulcea).

Primul lucru la care mă gândesc când vine vorba de mama şi de tata, prima scenă care-mi apare: familia. Adică: duminicile în familie, cu mama, tata, fratele meu, Decebal, mamaia şi tataia - de până să fie tata senator; mama şi tata de mână până în ultimele clipe ale mamei; mama bătând la maşină ce-i dicta tata; frumuseţea de ucraineancă a mamei; modul în care tata mă îmbrăţişa; tata în mijlocul „grădinii mele zoologice“; umărul lui pe care puteam să mă sprijin... Vezi, eu pe tata l-am perceput mult mai mult ca tată decât ca profesor şi politician. Ba chiar eram geloasă, la un moment dat, pe „copiii“ lui, elevi şi studenţi, pentru care, întotdeauna, avea timp.

Lavinia, în ultimul an ai trecut prin momente extrem de grele. Întâi a fost povestea cu titlul de cetăţean refuzat domnului profesor, apoi cu trecerea dânsului la stele. Sunt convinsă că nici într-un infinit de ani durerea nu va dispărea. În schimb, te întreb: supărarea pentru cele întâmplate s-a mai risipit? Îmi vine în minte acum scrisoarea publică prin care ai demontat, rând pe rând, acuzaţiile aduse tatălui tău de către cei care nu au votat pentru titlul de cetăţean de onoare. I-ai iertat?

Încep cu plecarea tatei „la o cafea cu mama şi cu Virgil“. Tata ne-a învăţat, pe noi toţi, să fim Oameni, să fim patrioţi şi naţionalişti. Ne-a învăţat să „ne aruncăm în muncă“ atunci când ne este greu… Cam asta fac acum. Şi simt că e cu mine şi mă ajută când e nevoie.

Referitor la a doua parte a întrebării, mi se reproşează adesea că sunt prea sinceră şi directă. Nu am nici timpul şi nici răbdarea de a „peria“ pe cineva şi nici de a o „lua pe ocolite“. Aşa că răspund sincer, direct şi pe faţă. În cazul acesta, nu e vorba de supărare, ci despre revolta pentru nedreptatea venită din partea unuia care acum predă la universitatea pentru care tatăl meu - împreună cu profesorul meu, Adrian Rădulescu - s-a zbătut şi pe care a reuşit s-o înfiinţeze.
 
Pe ceilalţi de ce să fiu supărată? Au fost simple marionete în mâinile unui păpuşar. „Vocea Partidului“ a venit din frustrarea unuia dintre foştii mei profesori, pe care l-am respectat ca dascăl, dar care s-a dovedit a fi departe de calitatea de Om. Dar nu chestia asta l-a dărâmat pe tata. Nici măcar nu l-a clintit. Dar da, l-a afectat. Ştia că, de fapt, e o victimă a jocului politic. Mizerabil. Urma campania electorală pentru primarul Constanţei. Şi că cel care era vizat, de fapt, era Decebal Făgădău, un alt copil căruia tata îi fusese diriginte la „Mircea“. Uite că nu „i-a ieşit pasienţa“ păpuşarului. Ba încă a pierdut „pe persoană fizică“. Aş minţi dacă aş declara că nu mă bucură.

A fost însă şi reversul medaliei. Ştiam că tata e iubit de oameni, însă nu chiar atât. Mesajele - foarte multe - şi articolele i le-am dat pe rând, în timp. „Tată, uşurel, inima poate ceda şi de bucurie“, spunea. Tata era Balanţă. El, probabil, i-a iertat, că aşa era el, ierta, dar nu uita. Eu sunt Săgetător. Deci, nu!
 
Să revenim la jobul şi la pasiunea ta pentru Dobrogea şi nu numai, pentru personalităţile care au marcat acest neam românesc. Care a fost relaţia ta de-a lungul timpului cu istoria şi când ai decis că asta vei face?
 
Am crescut într-un apartament plin de cărţi de istorie. Eu însă am fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică. Am făcut gimnastică ritmică modernă de performanţă cu un mare om şi o mare antrenoare, pe care am regăsit-o, ieri, prin telefon: Anica Roşu. Dar pasiunea mea este literatura. Îmi place să recit. Am scris poezie, am frecventat toate cenaclurile constănţene, am publicat în reviste literare, am luat premii - am şi publicat un volumaş, în spaniolă, în Mexic, mai târziu. Am fost şi mai atrasă de literatură din momentul în care profesoara mea de română a devenit Ileana Jean, poetă de primă clasă şi profesoară excelentă.
 
Imaginează-ţi întâlnirile dintre d-na Jean (niciodată nu i-am spus „tovarăşa“) şi tata, atunci când eram a XII-a: d-na Jean: „Română“; tata: „Istorie, doamnă!“. Cam în asta consta întâlnirea, deşi se apreciau foarte mult. Am ales istoria. Ştii de ce? Pentru că eram fascinată de modul în care scotocea tata prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. Şi pentru că îmi plăcea să fiu aproape de copii, la catedră, poate şi pentru că îl vedeam pe tata atât de devotat „copiilor lui“.

Aşa cum spun mereu că istoria este făcută de oameni, aşa spun că destinul meu a fost marcat de persoane şi personalităţi cu care m-am intersectat într-un moment sau altul al vieţii mele, de la care am învăţat câte ceva şi cărora le sunt datoare. Am amintit doar două dintre ele…  
 
Chiar dacă ai renunţat să mai predai la universitate, te-am văzut de fiecare dată foarte fericită în compania copiilor, în cadrul evenimentelor în care ei sunt deopotrivă personaje principale şi spectatori ai lecţiilor de istorie pe care le predai prin joc, muzică şi versuri, chiar la MINAC. Este o vorbă - la politică şi la fotbal se pricepe toate lumea. Dar cum rămâne cu istoria?
 
O, da, cel mai bine mă simt în compania copiilor. Poate şi pentru faptul că atunci pot să-mi permit să mai fiu şi eu, puţin, copil. Lavinia, avem copii atât de frumoşi, deştepţi şi talentaţi… Sufletele lor aşteaptă să descopere. De noi depinde ce anume. Ştiu că, cel puţin prima dată, sunt aduşi la muzeu de profesori, cam obligaţi, dar măcar o parte dintre ei revin cu plăcere, pentru a afla mai mult. Mai mult decât ameţitoarele - în sens negativ - manuale de istorie şi de predarea profesorilor, care sunt nevoiţi să le urmeze în paşi de „o oră pe săptămână de istorie“, fără a le spune „povestea“. Şi Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie le oferă „povestea“ pe care o şi pot atinge cumva.
 
Sunt destui copii care mă roagă să prezinte şi ei o personalitate sau un moment istoric la simpozioanele pe care le organizez. Alţii cer să cânte, să recite, să facă scenete istorice de teatru şi să joace. Copiii de la şcoala din Pantelimon sunt prietenii mei dragi. Ca şi cei de la Şcoala „I.C. Brătianu“. Şi ca mulţi alţii. Acum vreo lună, eram la o sesiune la Muzeul Militar din Constanţa şi o elevă de liceu - intra în clasa a IX-a la liceul la care, acum ani buni, am predat - m-a întrebat cu cine să vorbească să participe la activităţile pe care le organizez, pentru că auzise de ele. Mi-au dat lacrimile. Era ca şi când ar fi avut nevoie de o pilă. Asta înseamnă că am reuşit. Că am reuşit să-i fac pe „copiii calculatorului şi tabletelor“ să iubească istoria, să înveţe că a fi naţionalist, patriot e de bine, nu e o ruşine.

Vreau să vorbim puţin despre personalităţile pe care le-ai studiat îndeaproape în ultimii ani. Aş îndrăzni să-ţi propun o nebunie. Top 10 personalităţi istorice ale României, în opinia Laviniei Dumitraşcu?

În ultimii, să zicem, 20 de ani, principala mea preocupare a fost direcţionată către „personalităţi“. Istoria este opera oamenilor mai importanţi şi mai puţini importanţi. M-am axat nu atât pe personalităţile naţionale, cât, mai ales, pe cele ale Dobrogei. Aseară am primit un telefon de la nepoata lui Ovidiu Limbidi. Ani de zile am „săpat“ prin arhive, bibliotecă, internet despre familia Limbidi, despre care nu mulţi au auzit. Voi completa saga familiei cu mărturii de familie. Asta înseamnă bucuria de a cerceta. Ce-i cu familia Limbidi? Vă voi povesti în ZIUA de Constanţa.

Revin la întrebare, fără a face o clasificare după prima poziţie, ocupată, în sufletul meu, de „dinastia Brătienilor“: Carol I, Ferdinand, reginele noastre Maria şi Elisabeta, Iorga, Titulescu, Ion Antonescu, Alexandru Ioan Cuza, Vlad Ţepeş.
 
Cum îţi explici totuşi că în zilele noastre oamenii politici sunt mai vizibili decât bărbaţii de stat care au făurit această ţară, faţă de oamenii de cultură, în general?

Răspunsul e simplu: oamenii politici şi de cultură autentici - introduc şi femeile în această categorie - au „făurit“ această ţară şi au contribuit din plin la devenirea ei. Au devenit puncte de referinţă ale istoriei noastre şi după sute, mii de ani tot în acelaşi top sunt. De cele mai multe ori, „vizibilul“ nu înseamnă valoare. Înseamnă momentul, fluturii mai frumos sau mai puţin coloraţi care trăiesc o zi, o săptămână, un an, adică infinit de puţin pentru timpul istoric. Şi nici mare lucru constructiv, durabil nu au făcut pentru ţara noastră şi poporul ei. Coloratura le este dată, de multe ori, prin prea marea băgare a lor în seamă de manipularea mass-media. Nu fac politică, dar consider că, în momentul actual, nu există prea mulţi oameni politici, în adevăratul sens al cuvântului.     


În istoria Dobrogei, anul 1878 reprezintă un moment de cotitură, deoarece atunci s-a instalat administraţia românească în regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră. Dacă ai avea posibilitatea să „faci“ propria ta istorie, în ce cheie ai relata acest moment?
 
Uite că nu m-am gândit niciodată la această problemă. Poate întoarcerea mea acasă, în România, de la masteratul din Columbia… poate moartea tatei… poate n-a venit… (momentele de cotitură din viaţa mea).

Dacă aş fi trăit eu în momentul 14 noiembrie 1878, fără îndoială că aş fi mers chiar şi pe jos, până la Cernavodă, pentru a-l întâmpina pe principele care a făcut posibilă revenirea Dobrogei la Ţară. Şi aş fi fost puţin tupeistă pentru a sta aproape de preotul Dimitrie Chirescu, care a întâmpinat autorităţile române cu pâine şi sare.
 
Trăim în România şi democraţia noastră este mai nedemocratică decât… şi alege tu, te rog, o perioadă istorică!
 
Democraţia este doar un cuvânt. Un ideal. De aceea nu cred că există o ţară sau măcar o perioadă din istorie, în istoria lumii, cu adevărat democratică. A fost democraţie în antichitate în România? Nu. În epoca medievală? Nu. În perioada modernă? Nu. În cea contemporană mai îndepărtată timpurilor noastre? Nu, nici măcar perioada interbelică, pe care noi o idealizăm. Sincer, n-am nici speranţă în viitor din acest punct de vedere. Vorbim despre un ideal. Nu pot face comparaţie. Dar e clar că fiecare dintre epoci, în spaţiul ei temporar şi geografic, are elementele ei de ne-democraţie.

Şi cum rămâne cu paradoxurile şi adevărurile istorice, chiar cu demitizarea, cum pot fi ele explicate?
  
Adevărurile istorice sunt atât de relative… Ceva mai puţin relative sunt cele despre care vorbim cu documentul în faţă. Dar şi atunci depinde cum îl interpretăm şi ce elemente de înţelegere a lor avem. Şi, uneori, şi ce interese. Ne putem apropia de adevărul istoric, dar, nici dacă l-am atinge, n-am fi siguri că e Adevărul.
 
Îţi dau un exemplu simplu. În Ungaria/Bulgaria, maghiari/bulgarii învaţă la şcoală că Transilvania/Cadrilaterul aparţine statului lor. Noi am învăţat că sunt ţinuturi româneşti. Istoricii din ţările amintite au făcut cercetări şi au demonstrat că teritoriile respective sunt ale lor. Care e adevărul istoric?

Cu demitizarea e altă poveste. Cred că te referi, de exemplu, la marii noştri domnitori. Noi am învăţat că erau fără cusur, că au luptat cu turcii, cu nemţii şi cu care au mai luptat, că au construit biserici, şcoli etc. Într-adevăr, s-a exagerat. Înainte de a fi domni, erau oameni, cu calităţi şi defecte, ca noi toţi. Dar ei au contribuit, fiecare în parte, la realizarea istoriei noastre. Ei au făcut Istoria. Deci, defectele umane trec pe plan secundar, terţ etc. Gravă este însă acţiunea coloanei a V-a, care încearcă să ne convingă - şi, mai grav, să ne convingă copiii de vârstă fragedă -, de exemplu, şi puţin exagerat, că Ştefan cel Mare n-a rămas în istorie decât prin faptul că era mic de statură şi nu-i scăpa nicio femeie. Asta e demitizare! Atenţie, vorbim de o şcoală istoriografică ce formează discipoli! Interesele cui? Ale României nicidecum! Nu vorbesc despre manualele de istorie care sunt jalnice şi care sunt în defavoarea Istoriei Naţionale.

Cum trebuie să folosim istoria? Ce facem cu ea după ce o studiem, cei mai mulţi dintre noi, doar la şcoală? De ce trebuie să reprimim continuu trecutul?
 
Istoria înseamnă Rădăcina. Ca a unui copac. Chiar nu avem cum „scăpa“ de ea. Şi e mortal când nu-ţi cunoşti rădăcinile. Rişti să te usuci. La ce să folosim istoria? Să trăim, să urmăm exemple pozitive, să recunoaştem şi să urmăm valorile naţionale - probate de timp -, să nu repetăm greşelile trecutului. Mai practic, să înţelegem ce se întâmplă în jurul nostru. Să fim noi copiii părinţilor noştri care au muncit să fie mai bine, ai bunicilor, străbunicilor şi stră-străbunicilor noştri care s-au jertfit pe câmpiile războiului pentru ca „ţării să-i fie bine“. Să nu-i facem de ruşine, să nu-i dezamăgim prin acţiunile noastre. Istoria neamului românesc este în noi. Ca genă.
 
Întrebările cititorilor:  
 
Spiridon: Se discuta foarte mult despre bărbăţii politici, despre personalităţile istorice cu care se mândreşte Dobrogea. Aş dori să aflu dacă printre personalităţile istorice ale Dobrogei regăsim şi femei şi cum poate fi adusă în actualitate activitatea lor desfăşurată atât pe tărâm politic, cât şi socio-cultural? 

L.D.: Din păcate, personalităţile Dobrogei nu sunt cunoscute aşa cum merită. Ne rezumăm doar la câteva nume, între care cel mai cunoscut şi cercetat este I.N. Roman. Fără îndoială că şi în Dobrogea au fost femei care au contribuit la devenirea acestei regiuni. Ca să nu mai spunem că „în spatele oricărui bărbat puternic se găseşte o femeie şi mai puternică“. Asta încerc să fac eu, să descopăr şi să fac cunoscute personalităţile Dobrogei. Şi nu doar atât. Ci să mă opresc şi la oamenii din al doilea plan, adică mai puţin scoşi în evidenţă chiar şi în timpul lor. Şi chiar la oamenii simpli. Pentru că şi ei, prin munca lor - poate mai umilă -, au făcut istoria. 

Alexia: Cum credeţi că orele de istorie ar fi mai utile dacă ar fi făcute prin muzee? Cum vi se pare programa şcolară privind istoria? Este prea încărcată? Elevii mai ţin minte, peste ani, ce au învăţat la istorie? 

L.D.: Învăţarea istoriei trebuie să plece de la manuale. Dar de la manuale logice, în care să nu se amestece perioade şi ţări, în care istoria noastră să fie istoria noastră, cu evenimentele importante şi personalităţile ei. Şi cred că sunt necesare mai multe ore de istorie pe săptămână. Dacă este încărcată programa? Mie mi se pare că se învaţă nişte lucruri nu foarte importante, în detrimentul celor cu adevărat importante. Eu sunt de acord că suntem în UE. Dar noi suntem noi, istoria noastră este istoria noastră. Cu alte cuvinte, mă doare de celălalt, dar de mine mi se rupe sufletul.
 
Baza pusă în şcoală este completată şi de muzee. Aici, copiii „văd“ istoria, palpabil, pe baza unei poveşti. Activităţile pe care le desfăşor cu copiii urmăresc atragerea lor spre istoria naţională şi dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la neamul românesc, de dragoste faţă de ţară. Aş vrea să-i vedeţi pe copiii de grădiniţă şi cei din şcoala generală - mai ales aceştia - cum simt româneşte. Rolul profesorului dedicat meseriei şi copiilor este determinant. Noi doar completăm. Dacă reuşim să atragem copiii, ei vor continua să citească istorie, să se informeze şi vă asigur că, peste ani, vor ţine minte ce au învăţat la şcoală şi, mai mult, îşi vor completa cunoştinţele. Totul e să ştim cum să-i atragem. 
 
Avem expoziţia permanentă. Periodic, organizăm expoziţii temporare pe diferite teme istorice - în octombrie vom avea o expoziţie dedicată eroilor dobrogeni din Primul Război Mondial. De asemenea, avem expoziţii de artă, proiecte etc. Simpozioanele, mesele rotunde, expoziţiile sunt deschise tuturor şi ele sunt mediatizate de mass-media. Aşa că nimeni nu are nevoie de invitaţie specială pentru a participa la activităţile noastre, făcute mai ales cu sufletul. Vă aşteptăm cu tot dragul!

Anon4794: Ce se întâmplă la muzeu în acest moment? Se simte perioada de interimat prelungit al actului manager? Se pierde un timp extrem de important şi avem exemplul „aşa nu“ al autorităţilor din Mangalia, care au decis închiderea muzeului şi transformarea sa într-o secţie. Teoretic, MINAC, dacă nu-şi rezolvă problemele, poate avea aceeaşi soartă? Mulţumesc, cu respect. 
     
L.D.: Ca de obicei, la muzeul nostru se munceşte. Colegii mei arheologi sunt pe şantiere sistematice şi de salvare - din ianuarie şi până în decembrie . Restul suntem la muzeu şi lucrăm. Nu cred că muzeul nostru poate avea soarta celui din Mangalia. Cunosc situaţia Muzeului „Callatis“. MINAC este totuşi cel mai mare muzeu al Dobrogei. Ar fi mai greu - şi mult mai vizibil - dacă unii ar încerca să-şi impună interesele personale în destinele muzeului, aşa cum se face la Mangalia. Sincer, sper să se organizeze deja faimosul concurs de manager cât mai repede, să punem umăr la umăr şi să rezolvăm problemele muzeului.
 
Am crescut în acest muzeu - tata a fost unul dintre realizatorii lui, şef de secţie de istorie modern-contemporană - şi mă doare enorm orice neîmplinire a lui, orice piatră aruncată în zidurile lui pe nedrept. Ce doresc eu muzeului: o stare de normalitate, de linişte, pentru a putea rezolva problemele, mai mulţi specialişti angajaţi - chiar e nevoie - şi, mai ales, o secţie de istorie modern-contemporană şi un director care să cunoască problemele muzeale şi să iubească MINAC.
 
Marius: D-na Lavinia, la ce proiecte lucraţi în prezent şi dacă aveţi în vedere organizarea unui eveniment dedicat distinsului dvs. tată?​
 
L.D.: Scriu articole, particip la sesiuni - împreună cu colegii mei facem cunoscută istoria Dobrogei, lucrez deja, împreună cu echipa, pentru pregătirea sesiunii anuale a muzeului, „Pontica“, şi la pregătirea expoziţiei dedicate dobrogenilor care au luptat în Primul Război Mondial, facem fişele obiectelor ce intră în patrimoniul instituţiei - multe fiind donaţii de care am făcut rost -, ne pregătim pentru realizarea revistei „Analele Dobrogei“.
 
Am două volume începute cu tata - monografia satului Nisipari şi o carte despre generalul Ion Eremia, pe care am datoria să le duc la bun sfârşit, adun documentaţie despre un alt volum despre preoţi dobrogeni în Primul Război Mondial, împreună cu mai tânărul meu prieten Ionuţ Druche, şi un volum despre personalităţi mai mici şi mai mari ale Dobrogei.
 
Împreună cu echipa de la ZIUA de Constanţa şi alţi colegi vom sărbători, timp de un an, revenirea Dobrogei la Ţară - 140 de ani. Am multe teme în lucru, multe proiecte şi... timp cât e. Puţin. Mai am de ordonat arhiva tatei pe care o am acasă. Nu mi-ar sta bine să mă ocup eu de evenimente în amintirea tatălui meu. Sunt sigură că o vor face alţi „copii“ de-ai lui. Fără îndoială, şi eu voi ajuta cu ce e nevoie.
 
 

 

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Spiridon 12 Sep, 2017 06:16 Se discuta foarte mult despre barbatii politici, despre personalitatile istorice cu care se mandreste Dobrogea. As dori sa aflu daca printre personalitatile istorice ale Dobrogei regasim si femei si cum poate fi adusa in actualitate activitatea lor desfasurata atat pe taram politic, cat si socio-cultural?