Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
19:00 23 08 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Despre democrație și proteste în Turcia, de la fața locului Metin Omer este doctorand la Universitatea Hacettepe, din Ankara

ro

19 Jul, 2013 22:56 1366 Marime text
     Moștenitoarea unui imperiu în care religia era unul din stâlpii principali ai statului și societății, Turcia, prin reformele inițiate de Mustafa Kemal Atatürk, a devenit singurul model reușit de transformare a unui stat cu majoritate musulmană într-o democrație bazată pe principii occidentale.

     Laicitatea, principiu fondator al Republicii turce, a fost apărată de către armată, aceasta folosindu-se de dreptul constituțional de a interveni în viața politică ori de câte ori a considerat de cuviință. De când a venit la putere în anul 2002, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), în frunte cu liderul acesteia, Recep Tayyip Erdoğan, au iscat o serie de controverse din cauza orientării islamic-conservatoare. Reușind să dea o lovitură serioasă armatei prin dejucarea unei tentative de lovitură de stat urmată de arestarea a sute de ofițeri de rang înalt, promovând o politică externă activă, reușind să se erijeze în liderul lumii islamice și poate cel mai important, asigurând o continuă creștere economică chiar și pe timp de criză, guvernul condus de Erdoğan a reușit să câștige simpatia marii majorități a populației turce.
     Totuși, evenimentele care au început pe 28 mai ridică un semn de întrebare în ceea ce privește susținerea clamată de actuala putere din Turcia. Ceea ce a început ca niște proteste izolate împotriva construirii unui centru comercial în locul parcului Gezi din Istanbul, s-a extins cu repeziciune, cuprinzând marile orașe ale Turciei. Principala nemulțumire invocată de numărul în creștere al celor care au ieșit în stradă a fost intervenția în forță disproporționat de mare a poliției pentru a stopa protestele din Gezi. Chiar dacă poliția a intervenit mult prea energic în prima zi, cauzele trebuiesc căutate în șirul de evenimente care s-au petrecut în ultima vreme pe scena politică turcă: nedeclararea condițiilor în care organizația teroristă kurdă PKK a acceptat să intre în procesul de pace; denumirea de Yavuz Sultan Selim dată celui de al treilea pod care urmează să lege cele două părți ale Istanbului, nume sensibil deoarece acest sultan otoman este acuzat că a dus o politică de exterminare a celei mai importante minorități religioase, aleviții; trecerea prin Parlament a unei legi care interzice comercializarea de băuturi alcoolice după ora 22.

     Având în vedere cele de mai sus, putem spune că, de fapt, tăierea copacilor din parcul Gezi a fost doar picătura care a umplut paharul. De altfel, mulțimea protestatară este una foarte pestriță, din ea nefăcând parte doar ecologiștii. Caz unic în istoria Turciei, pancarte ale kemaliștilor stăteau lângă cele care cereau drepturi kurzilor alături de cele ale comunității LGBT; naționaliștii turci, protestau alături de reprezentanții organizațiilor de stânga; suporterii Fenerbahce, Galatasaray și Beșiktaș scandau la unison aceleași sloganuri. Ce i-a adus pe toți acești oameni atât de diferiți ca ideologie și gândire de aceeași parte a baricadei? Dacă ar fi să ne luăm după sloganurile scandate, dezaprobarea lui Recep Tayyip Erdoğan (foto) și a AKP-ului condus de acesta. Zecile de mii de protestatari care s-au revărsat pe străzile Istanbulului, Ankarăi sau Izmirului cer într-un glas demisia lui Erdoğan și a Guvernului condus de acesta. Pot obține protestatarii acest lucru? Dacă ar fi să ne luăm după declarațiile intransigente ale premierului, acesta nu are de gând să dea înapoi. Încă din primele zile ale protestelor a declarat că nu are de gând să renunțe la proiectul de transformare a parcului Gezi. În plus, semn clar al controlului asupra situației, a decis să plece într-un turneu internațional în nordul Africii. Cu toate că protestatarii și-au făcut din Erdoğan un dușman comun, nu au alcătuit o listă de cerințe, nu au un program pe care să îl promoveze și nici nu susțin un alt partid sau lider. De altfel nici opoziția nu a încercat să își asume organizarea protestelor. Atât liderii Partidului Republican al Poporului (CHP) cât și cei ai Partidului Mișcării Naționale (MHP) au îndemnat la calm. Mai mult, CHP a anulat un miting programat pe 1 iunie pentru a evita o escaladare a situației. În privința mulțimii care a ieșit în stradă aceasta impresionează prin dimensiune și organizare. În Ankara, spre exemplu, tot centrul a fost blocat de protestatari, în celelalte cartiere, chiar și în cele mărginașe organizându-se importante mișcări de protest. Totuși marea masă tăcută anatoliană continuă să susțină actuala putere.
     Cu toate că cel mai probabil protestele vor sfârși în timp scurt, o parte importantă a populației a reușit să tragă un semnal de alarmă. Încă de la declanșarea protestelor, Președintele Gül a avut intervenții moderate afirmând că cerințele protestatarilor vor fi analizate și luate în conside-rare. Tot el a declarat că va reevalua legea care interzice comercializarea alcoolului după ora 22 și o va retrimite Parlamentului dacă descoperă nereguli constituționale. Oamenii din jurul Premierului  au adoptat și ei un discurs împăciuitor. Pe 4 iunie, vicepreședintele Bülent Arınç și-a cerut scuze față de protestatarii răniți și a declarat că din păcate evenimentele au fost analizate greșit. Mai mult, acesta a primit o delegație a reprezentanților protestatarilor din Piața Taksim care au prezentat o listă de revendicări.
     În urma acestor proteste cu siguranță actuala putere va trebui să își modereze discursul și programul de reforme. În ceea ce privește societatea turcă, aceasta a dat dovadă de maturitate, alegând să își exprime nemulțumirile printr-o pârghie caracteristică unei democrații: organizarea de proteste. Am putea spune că în acest moment, Turcia are șansa să înlocuiască armata ca garant al laicității și unității printr-o societate civilă matură și conștientă.

Citiți articolul integral pe: info-sud-est.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii