Rugăciunea judecătorilor „Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în mizerie“

Moto: „Judecă-mă ca Dumnezeu. Eu am judecat ca om.“
„Doamne! Eu sunt unica fiinţă de pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; puterea de a condamna sau de a achita pe semenii mei.
În faţa mea, persoanele se înclină; la cuvântul meu, ele aleargă; la vorbele mele, ele ascultă; poruncilor mele ele se supun; la sfaturile mele, ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor“.
Poate puţini sunt cei care ştiu acest lucru, însă aşa începe rugăciunea judecătorilor în România. Poate încă şi mai puţini sunt judecătorii care ştiu că există un astfel de document menit să le ghideze activitatea. Văzuţi şi (auto)percepuţi ca mici dumnezei pe pământ, magistraţii care împart dreptatea adesea par să uite, la rândul lor, de responsabilităţile care vin odată cu funcţia pe care şi-au ales-o. Iar printre acestea se numără faptul că sunt datori cu o judecată echilibrată, imparţială, bazată pe adevărul juridic (dovezi obiective), o judecată care să nu ţină seama de calitatea persoanelor din faţa lor, de onoruri, de funcţii sau de culoarea pielii. O judecată atentă, în care să ai siguranţa (ca parte în proces) că magistratul aflat în prezidiu, care împarte dreptatea şi care s-a aplecat asupra cazului tău, nu a aţipit (eventual) în timp ce îţi susţineai cauza, sau că nu s-a apucat, de plictiseală, să încropească diverse jucărele. Foarte interesant este faptul că aceste aspecte rămân totuşi bine întipărite în mintea anumitor judecători. „Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în mizerie“... În eventualitatea în care le vine în minte această frază, unii dintre ei se gândesc, din păcate, mai degrabă la avuţia proprie.
Nu mai departe de săptămânile trecute, procurorii anticorupţie au adus în atenţia instanţei (şi a opiniei publice, prin intermediul mass-media) cazul unui important judecător bucureştean care, vizitat de mascaţi, a sărit gardul, într-o ruşinoasă încercare de a scăpa de braţul lung al legii. Ulterior, cel care împărţea dreptatea s-a prezentat singur în faţa anchetatorilor, pentru a da socoteală procurorilor care îl acuzau de fapte de corupţie. Într-o oarecare contradicţie cu statutul asumat, judecătorul cu pricina era costumat într-o lejeră îmbrăcăminte sport, spunând că, de fapt, nici vorbă să fi fugit de mascaţi, şi că pornise la o plimbare. Aşa cum există poliţişti care îşi pătează epoleţii prin fapte reprobabile, în egală măsură sunt şi judecători care, departe de a fi modelul de integritate morală şi comportamentală pe care ar trebui să-l reprezinte, îşi pătează robele de dragul unor sume ce se dovedesc a fi, în definitiv, disproporţionate, comparativ cu riscurile. Şi atunci, de ce să ne lamentăm, ca magistraţi, că oamenii nu au încredere în justiţie? De ce să dăm vina pe presă pentru proasta imagine pe care oamenii legii o au în faţa cetăţenilor? De ce să sărim gardul când vin mascaţii să ne ia de acasă? Dacă judecătorii şi-ar aduce aminte mai des de rugăciunea care ar trebui să le ghideze activitatea şi dacă ar realiza că ei judecă pe pământ ca oameni, dar că, la rândul lor, vor fi judecaţi de un Dumnezeu (aşa cum se arată în textul afişat pe site-ul Asociaţiei Magistraţilor), lucrurile ar putea să se îndrepte. Închei cu precizarea că, fireşte, există şi judecători care fac cinste robei pe care o poartă. Păcat că, prin însăşi natura funcţiei pe care o deţin, ei nu au cum să iasă în faţă.