Editorial România, dincolo de stratul de machiaj

România, mă uit de jos în sus la tine. Şi vreau să fug. Da. De tine. De lipsa ta de consecvență. De lipsa totală de prietenie sinceră. De trucurile ieftine ale celor cu funcţii care iau forma promisiunilor, de minciuni şi dezamăgiri. De toate celelalte aspecte incorecte şi imorale pe care, numai pentru a putea merge înainte, le trecem la categoria „viaţa în România”. Şi întoarcem privirea.
 
Ai cicatrici, România. Care nu cred că te vor face mai îndemânatică, nici măcar mai curajoasă. Nu te bucuri, aşa-i? Nu. Sunt comise nedreptăţi pe străzile tale. Răsuflăm uşuraţi, „lasă, bine că nu mi s-a întâmplat mie”. Mor oameni şi copii în spitale gestionate de un sistem infectat cu o boală rea: nepăsarea. Răsuflăm uşuraţi, „lasă, să fiu eu sănătos”. În văzul celor mici şi în auzul vecinilor, mame, neveste, copii sunt învineţiţi, înjuraţi, scuipaţi. Vina e a mamelor, nevestelor, copiilor, doar au „gura mare”.
 
Şi sunt dimineţi în care oamenii semnează petiţii şi cer arestarea celor şapte violatori care au rănit un trup şi au mutilat un suflet. Trebuie să semnăm petiţii pentru dreptate, aici am ajuns, România? Aduni cicatrici.
 
Sunt uimită de numărul celor care susţin că femeile sunt vinovate dacă sunt violate pentru că optează pentru fuste scurte. Sunt uimită de miştourile ieftine pe care le primesc bărbaţii care au luat atitudine în mediul virtual şi s-au pozat cu o hârtie în braţe, condamnând violul prin cuvinte. Cică nu trebuie să fii bărbat adevărat ca să condamni violul, doar e la mintea cocoşului, nu, România?
 
Of, ţară frumoasă, îţi ştim bine ridurile de sub stratul de machiaj. Îţi cunoaştem lipsurile şi încăpăţânarea. Ne aşteptăm şi la alte cicatrici. Şi sperăm la ceva care să semene mai bine cu dreptatea şi cu adevărul decât ce avem pe aici.