Pacientul roman

Doamna P. venise din Germania pentru a fi alaturi de mama ei, care trebuia sa faca o operatie la rinichi. Totul a mers bine iar pacienta avea numai cuvinte de aur la adresa doctorului si anestezistului. Ar fi fost o amintire fierbinte, ca dupa un voiaj in Delta, unde piscaturile tantarilor sunt evocate cu detasare si amuzament, printre celelalte lucruri senzationale care ti s-au cuibarit in suflet. Insa pacienta a fost nevoita sa-si petreaca o perioada de timp si la reanimare. Daca i s-ar cere o imagine de sinteza despre viata de-aici la inceputul mileniului, doamna P. ar zugravi contrastul dramatic dintre cele doua ipostaze ale pacientului roman: cea in care doctorii iau, pe umerii lor, crucea lui si fac adevarate miracole pentru a suplini, prin daruire si har, primitivismul mijloacelor tehnice, apoi iadul de la reanimare, patronat de acele josnice creaturi care se numesc asistente. Scandalos e ca partea cu operatia, care provoaca tuturor junghiuri de groaza, pare o calatorie cu liftul spre rai in comparatie cu reanimarea, care-i o adevarata cadere-n abisul speciei. A reanima inseamna a readuce la viata, a reinsufleti. A pune sufletul la loc, in trup, a readuce suflarea pe buze. Intotdeauna i-am privit cu un soi de admiratie mistica, amestecata cu spaima, pe doctori, acei semizei care umbla in om, il repara, ii reaprind focurile launtrice, caftindu-se cu moartea, cu uzura, cu imposibilul, cu inertia. Si poate ca tocmai aici, intr-un salon de reanimare, a invatat romanul carteala ca, pana la Dumnezeu, te mananca toti sfintii. Si mama mea a trecut pe aici, printre acele creaturi josnice, imbracate in alb, care tin in mana, ca pe un snop de chei, sufletele celor care si-au primit inapoi viata. Dupa ce doctorii i-au luat crucea pe umeri si-au trecut-o cu bine de pe un mal al lumii pe celalalt, era sa fie executata de indolenta unei asistente care-a uitat sa-i schimbe niste perfuzii. Doar vizita nocturna a unei cunostinte a scutit-o de un deznodamant stupid. N-am stiut niciodata ce le lipsea, pentru ca bestiile incarcau de la patul mamei sute de mii de lei pe zi, nu cumva sa se planga ca statul nu le plateste destul pentru supremul efort de-a aranja o perna ori de-a inlocui o punga de glucoza. Ce-i astepta, atunci, pe cei care n-aveau nimic, nici mijloace, nici cunostinte, nici macar suflare in piept sa mai strige? Dupa vizita din salonul de reanimare, doamna P. a iesit socata ca dupa un film cu scene de antropofagie. Dincolo de haosul si mizeria care aminteau, mai degraba, de corturile infecte al unor vraci africani decat de celulele de spital ale unei metropole europene, mediul descarnat de orice umanitate i s-a parut inimaginabil pentru inceputul acestui mileniu, in orice colt al lumii s-ar fi aflat. Alaturi de patul mamei sale se afla un om care se caznea sa strige ceva dar nu avea glas. Cand asistenta trecu ca un iures pe langa el, facu eforturi supraomenesti sa se ridice intr-o rana si sa spuna ceva, dar nu reusi sa articuleze nimic. Doamna P. striga catre asistenta, dar jivina imbracata in alb iesi, prefacandu-se ca n-a auzit nimic. Cand caznele omului de a striga devenira insuportabile, iesi sa o caute si o prinse intr-un soi de refugiu, unde duduia se cafelea cu colegele. Asistenta o asigura ca va veni imediat, ceea ce, evident, se dovedi doar o vorba. Dupa ceva timp, doamna P. iesi iar dupa ea si-i ceru, pe un ton ceva mai autoritar, sa vina in salon in momentul acela. Impresionata de fermitatea sau de tinuta impecabila a acesteia, asistenta se executa imediat, mosmondi ceva pe langa suferind si apoi isi lua talpasita. Ceva mai incolo se afla si un personaj teapan, al carui capul era acoperit de-un cearceaf. Initial, doamna P. crezu ca pacientul acela doarme. Apoi observa ca picioarele care-i ieseau de sub panza erau vinete iar omul acela nu misca, nu respira. Era mort! Asta nu parea sa deranjeze pe nimeni, desi ceilalti pacienti aveau psihicul praf iar o parte din ei inca purtau in urechi suierul propriei morti. In stanga patului mamei sale patimea o femeie. Cu ceva timp inainte isi donase un rinichi pentru a-si salva sotul de moarte. Acum statea cu capul intr-o parte, vomase si, pentru ca nu mai avea puteri sa se miste, zacea cu obrazul in propria voma. Din cand in cand, scarbita de propria sa mizerie, femeia voma iar si gemea infundat. Scena asta o scoase din minti pe doamna P. Femeia aceea simpla venise sa isi salveze sotul. Facuse unul din cele mai extreme gesturi de dragoste, deschizandu-si corpul pentru a-i darui sotului o bucata din ea ca sa-l tina in viata. Acum zacea cu fata in propria voma, pentru ca bestiile alea albe se facusera nevazute, sa-si termine cafelutele intr-un loc unde sa nu le mai deranjeze vreo cucoana nebuna, cu accent nemtesc. Scena asta inchide in ea povestea romanilor: s-au spetit, si-au desfacut trupul, si-au smuls organe din trup ca sa ne fie noua bine. Iar acum, cei care n-au inca teasta acoperita de un cearceaf, zac cu fata in propria boratura, pentru ca ingerii albi ai marilor noastre orase sa-si bea linistiti cafelutele, taifasuind despre Nato.