Editorial Statutul dascălilor şi involuţia unei categorii sociale

Pentru că instituţia de învăţământ, oricare ar fi ea, ar trebui să aibă efecte considerabile asupra personalităţii elevului, se pune problema ce anume ar putea fi de dezvoltat în generaţia de azi, când modelele de dascăli nu mai sunt cele de odinioară. Elevii au încetat de mult să mai fie priviţi ca oameni în devenire, personalităţi în formare. Sunt priviţi ca unelte ale muncii, obiecte de exploatat (poate mai iese o meditaţie, un cadou de Paşti sau de Crăciun). Nu voi înceta niciodată să bat obrazul celor care vând atât de meschin viitorul copiilor noştri, prin favorizarea copiilor cu posibilităţi materiale în detrimentul celor cu posibilităţi medii spre limitate.
 
Că Guvernul nu se gândeşte la viitorul acestei ţări îşi poate da seama oricine după modul în care îşi tratează dascălii, după felul în care îi salarizează şi după cum îi agresează zilnic cu tot felul de cerinţe (de la hârţogăraie nelimitată la modul în care sunt organizate concursurile de ocupare a posturilor în învăţământ). În asemenea condiţii, ce pretenţii şi ce aşteptări să mai avem de la profesorii noştri, aceşti mentori spirituali care trăiesc la limita subzistenţei?
 
Am plecat tot timpul de la premisa că, dacă te mulţumeşti cu puţin, într-o zi nu vei mai primi nimic.
 
Iată „îndatoririle” profesorilor, educatorilor:
1. Să fie permisă doar următoarea avere: îmbrăcăminte modestă, eventual de mâna a doua, încălţăminte doar de sezon, cele necesare muncii, cărţi de la anticariat, alimente de la cantina săracilor. Tot ce rămâne aparţine azilurilor de bătrâni, unde oricum vor ajunge.
2. Să-şi câştige existenţa de pe o zi pe alta, sau, în cel mai bun caz, de la avans la lichidare, să-şi programeze viitorul în termeni de salariu, iar singura satisfacţie să fie că acesta va veni la timp pentru a-şi permite să plătească datoriile care s-au acumulat între timp.
3. Să nu muncească pentru alt salariu decât pentru echivalentul subzistenţei pe două zile (în funcţie de zonă).
4. Viaţă cât se poate de cumpătată, să mănânce doar strictul necesar, de pildă în limitele „soldei” minime, care este şi cea maximă: pâine, salivă, ţigări.
5. Să se laude între ei care o duce mai prost, care are întreţinerea mai mare de plătit, care are mâncare mai puţină de gătit.
6. Să-şi ascundă cât mai bine posibil anumite realizări, ca nu cumva să se creadă că o duc bine, dar să strige în gura mare toate nemulţumirile, care oricum nu vor dispărea.
7. Să se „mândrească” tot mai des cu statutul lor şters, mediocru şi sărman, care oricum depinde mai mult de meditaţiile date elevilor decât de „soldă”, statut social, care abia dacă se mai agaţă de creta albă ce-o ţin între degete decât de credinţa că ei ar putea fi ceva mai mult decât nişte profesori, poate nişte îndrumători.
 
În concluzie, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. În cazul acesta, Cezarul fiind copilul, simbol al viitoarei generaţii, iar ceea ce am arătat mai sus, modelul dezumanizat pe care societatea îl aduce şi-l plantează în faţa lui, ca apoi să mai aibă ridicola pretenţie ca acest model să fie ascultat sau urmat.
Însă a cui e vina: a copiilor că trebuie educaţi sau a profesorilor că trebuie să supravieţuiască?!