Editorial România are nevoie de un popor şi de puţin respect. Şi de două bugete

„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei / Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei /
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!“

Aşa scria Eminescu în „Scrisoarea III“, în urmă cu mai bine de 130 de ani. Se pare că nu doar maestrul Caragiale a scris texte de actualitate, ci şi marele poet naţional a ştiut foarte bine cum să se păstreze în pas cu vremea. De altfel, noi stăm bine la orice capitol. Problema generală este aceea că mereu avem o problemă, întotdeauna ne luăm după alţii şi niciodată nu suntem mulţumiţi. Căci, de zeci de ani, zici că aşa ne-am obişnuit, cum apare câte unul mai răsărit, cum îi dau ceilalţi cu parul în cap. Turma sau viaţa!

De-a lungul ultimilor 25 de ani, românul a ieşit, în număr mai mare sau în număr mai mic, ba la revoluţie, ba la defilări, ba la proteste. În urma tuturor acestor acţiuni, încă ne mândrim doar cu Revoluţia din '89. Ăştia de au rămas în viaţă, cel puţin. Şi care au prins şi vremurile alea, ca să aibă ce povesti.

În tot acest timp, România a fost o mamă bună, care şi-a primit într-un spaţiu de vis copiii, nepoţii şi bunicii. Unii au mai fugit la alte mame, şi, dacă aveam şi noi autostrăzi, poate se întorceau mai degrabă acasă, mai uşor şi cu o inimă mai uşoară. Alţii au mai rămas pe aici, să facă ceva şi să spere că, poate, va veni şi schimbarea.

Când suntem chemaţi la luptă de unul sau de altul, precum în cazul lui Băsescu, Iliescu sau chiar Voiculescu, mereu se strânge de-o mică armată, dar când e să ne luptăm pentru binele nostru, zici că suntem rătăciţi. Ce-ar fi mai de speriat totuşi, pentru cei ce trâmbiţează lupta, ar fi chiar poporul ăsta care ar reuşi, ar fi capabil să îşi asigure prosperitatea prin forţele proprii. Dar de unde atât! Oamenii muncesc câteva zeci de ani că să ajungă la bătrâneţe să trăiască zilnic cu jumătate din suma alocată pentru hrănirea unui puşcăriaş.

Şi totuşi... nimic nu este întâmplător. La alegerile din toamnă, este nevoie de oameni săraci şi disperaţi, de mase care pot fi uşor de manevrat, care să fie plimbate precum vitele în autobuzul ce duce la urna de vot. Mai presus de toate, au nevoie de oameni proşti, naivi, care să fie fundaţia imperiului lor, pe umerii cărora se pot apoi urca, să se uite de sus.

În ultimii 25 de ani, averile lor au crescut, dar la fiecare nou tur de alegeri, au aruncat mărunţişul săracilor. Că a fost vorba de bani sau de alimente, de un litru de ulei sau de un kilogram de zahăr, asta chiar nu mai are importanţă. Din păcate, omul acela se apleacă să le ia sau moare de foame, pentru că... pensiile sunt cum sunt.

Dacă în România s-ar fura mai puţin, cu siguranţă s-ar putea realiza mai multe. O variantă ar fi să avem alegeri mai dese, poate astfel s-ar mai schimba câte ceva. Trebuie apreciat totuşi că România este cea mai bogată ţară din lume: de zeci de ani se fură şi tot mai e de furat...