Editorial Ne moare libertatea de a fi împreună

 
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem”, zicea cândva Eminescu. Mai mult ca oricând, aceste cuvinte atârnă greu. 
 
Plouă de mult timp. Pielea noastră are imprimate picături cu venin, picături cu atentate. Ploaia asta stinge bunătatea, elegant, ca pe-o simplă ţigară. Într-un ritm alert, picăturile degradează omul, spiritualitatea, conştiinţa. Picăturile pot transforma iubirea în ură. Sunt tare puternice, căci omoară şi libertatea oamenilor de a fi împreună.
 
E doliu pentru toţi. Sau aşa ar trebui să fie. Ne mor copiii, da, căci ai noştri sunt toţi, bucurându-se de un foc de artificii. Ne mor tinerii, ne mor oamenii nevinovaţi în aeroporturi, pe străzi, pe terasa unui restaurant. Toţi mor într-o perioadă aşa-numită de pace. Incompetenţa, nepriceperea liderilor lumii de a rezolva, într-un fel, conflictele omenirii au încetat de mult să ne mai uimească. Trebuie să recunoaştem, suntem în plin război.
 
Ceea ce nu ştim ne provoacă spaimă, nelinişte. Rătăciți, ne ascundem în mici locuri, fiecare pe unde poate. În felul asta, nu ştim de atentate, morţi, corupţie, mizerie, întuneric şi frică.
 
De ce trebuie să fie atât de greu, când poate fi atât de simplu totul? Simplu şi frumos. Şi senin. Trebuie doar să nu mai vrem să facem rău. E trist că mai putem fi cu adevărat liberi doar în noi înşine. Câteodată, nici acolo. De câtă „ploaie” mai avem nevoie pentru a ne trezi?