Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
05:38 24 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Editorial Înainte să dai cu picioru-n câine, te uiți cine e stăpânul!

ro

28 Sep, 2017 00:00 3462 Marime text
Nu sunt un mare fan al ONG-urilor. Însă, în domeniul sanitar, dacă nu ar exista fundațiile, ONG-urile și societățile de pacienți, am fi cu mulți ani în urmă, pentru că, din nefericire, singurele de care se mai tem politicienii și toți factorii decidenți au ajuns să fie asociațiile. Ele știu de nevoile reale ale unui spital sau ale unui grup mai mic sau mai mare de pacienți, ba chiar și pe ale doctorilor cu care intră în contact, în lupta pentru salvarea de vieți. Și nu doar că știu, ci vin cu banii și munca lor să ajute, de pildă, un județ de talia Constanței, unde anual sunt diagnosticate peste 2.200 de cazuri de cancere. Și de bine ce vin și vor să dea o mână de ajutor, ajung să fie umiliți, alungați sau suspectați că au alte interese, de vreme ce scopul lor primar nu sunt banii, ci pacienții.
 
Povestea „Casei Soarelui“ de la Constanța și mai ales finalul trist al acestei povești, care milita pentru o plecare liniștită a bolnavilor cu cancere în fază terminală și sprijin necondiționat pentru familiile zdruncinate, ar fi trebuit să ne revolte profund. Protestele de stradă, la modul fizic, ar trebui să fie doar ultima etapă de amendare a indolenței. Nu sunt adepta lor, din contră, consider comunicarea și voința decidenților cheia rezolvării unor situații de viață și de moarte. Nu-mi plac lamentările, dar mai presus de toate urăsc populismul și promisiunile neonorate. Asta văd prin rânduri, după aproape zece zile de când a izbucnit public acest caz. Multe declarații și șobolănism, puține inițiative de la cei avizați. Și teamă îmi e că și acestea se vor pierde pe drum.
 
Cum rezolvăm această chestiune însă? Ce vor face bolnavii, unde se vor mai refugia să „moară în tihnă“? Cum se vor descurca familiile, cine le va administra tratamentele paliative? Cine le va zâmbi, poate, pentru ultima oară?
Nu vreau să devin patetică, mă doare teribil însă când văd încremeneala asta și fuga de responsabilitate.
 
Sunt de acord că multe lucruri nu funcționează. Va trebui să recunoaștem și să facem ceva palpabil sau, în caz contrar, să ne acceptăm, umili, sfârșitul.
 
Sunt multe hibe ale sistemului pentru bolnavii suferinzi de afecțiuni incurabile. S-au importat foarte multe medicamente, s-au adus medicamente noi, dar încă există medicamente care nu sunt pe piața românească și care există în toate protocoalele internaționale pentru tratamentul pacienților oncologici. Acele medicamente nu există încă în România. Cine poate răspunde la aceste întrebări?
De pildă, în cadrul unor afecțiuni, se face o procedură de iradiere corporală în timpul tratamentului chimioterapic, fix într-o anumită zi. Sunt ani de când pacienții oncologici nu pot avea acces la acest tip de terapie. E doar un exemplu din multe altele, nerezolvate nici până în acest moment.
 
Un alt exemplu care lovește dur în Constanța este sub-programul de radioterapie, de care, semestrial, beneficiază câteva mii bune de bolnavi cu afecțiuni oncologice. Bugetul nu este impresionant nici la acest capitol, mai crunt însă este să faci chetă alături de alte trei-patru persoane, ca să poți închiria pentru o săptămână o cameră, două într-un oraș în care spitalele oferă acest tip de tratament. Unde mai punem că bolnavii de cancer care au nevoie de radioterapie trebuie să aștepte săptămâni întregi pentru tratament! Sunt doar 20 de aparate în toată țara, de cinci ori mai puține decât necesarul.
 
O soluție ar putea fi tratamentul în străinătate, dar obținerea actelor necesare durează, iar costurile sunt cu greu suportate de pacienți. De altfel, nici cei care se bazează pe chimioterapie nu sunt mai norocoși, de vreme ce medicamentele folosite în cadrul acestei proceduri sunt din ce în ce mai rare, iar Casa de Asigurări nu găsește întotdeauna soluții pentru procurarea lor.
 
În fața acestor realități dure, pacienții oncologici de la Constanța au rămas și fără craca de sub picioare, fiind trimiși acasă din locul în care, 14 zile pe lună, primeau tratament medical, dar și consilierea spirituală și psihologică. Ca și cum nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, un domn director se plimbă agale și fără rost în mașina de serviciu pe bulevardele orașului, face declarații doar pentru presa care-i caută în coarne și nu ia în calcul nicio secundă să-și repare greșeala. O vorbă din popor spune că, înainte să dai cu picioru-n câine, te uiți cine e stăpânul! Grijă mare, domn șef peste politicile sanitare, să nu se revolte Stăpânul nostru suprem, căci boala nu are nici ținere de minte și nici culoare politică!
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Pop 28 Sep, 2017 12:35 Bravo pt articol!