Editorial Din păcate, totul este real. Părinţi şi copii, fugăriţi cu fluierul prin Ţara Piticilor. Să vă fie ruşine!

Constanţa, iulie 2016, ora 20.50. Ţara Piticilor - tărâmul copilăriei, zice-se, un parc (mai degrabă unic, de altfel) destinat exclusiv nevoilor celor mici de joacă, alergătură, dat uţa-uţa şi turnat nisip în cap şi prin haine - activităţi specifice vârstei.
 
E vară, e cald, soarele mai are până să apună. Cozile pentru cele două leagăne disponibile celor cu vârsta de până la trei ani (DOUĂ în tot parcul, pentru zeci de micuţi, la orele de vârf) sunt simţitor mai mici. Aproape că aşteptarea e de doar câteva minute, căci nu mai sunt chiar aşa mulţi copii în parc. Câţiva însă tot au mai rămas. Să tot fim vreo câteva zeci de persoane, cu tot cu micuţii după noi. Seara e plăcută, bate un vânt uşor şi micuţii se bucură de cea mai frumoasă perioada a vieţii. Deodată, un sunet ascuţit! Mă dezmeticesc brusc. Am crezut că mi s-a părut. Da, ceva se aude. E un sunet insistent şi persistent, să zic aşa. Staţi puţin, e un fluier.
 
Fluieratul e insistent. Durează prea mult. Ceva se întâmplă. Mă gândesc să nu fie vreun copil în pericol, căci parcă prea aduce a sunetul salvamarului când e pericol de înec pe plajă.
 
Mă uit şi eu în dreapta, în stânga, să găsesc sursa, cauza ce determină acest fluierat frenetic. Gata! Mi-am dat seama. Paznicul parcului ne fluiera pe noi, părinţii cu copii! Ne cere insistent să părăsim locul! Poftim?! Chiar nu mi-a venit a crede iniţial. Dar apoi am văzut cum obişnuiţii locului şi-au învăţat lecţia şi îşi strâng bagajele conştiincioşi.
 
Mă uit la ceas din nou, o fi 22.00, o fi vremea să începem să culcăm micuţii. Li s-or fi răcit pijămăluţele, vorba aceea. Dar, nu. Ceasul arată cu precizie ora 21.00. 
Cu mic, cu mare, disperaţi de zgomotul insistent, părinţi resemnaţi, copii în lăcrimi, micuţi cărora, poate abia le venise rândul la leagăn, se îndreaptă spre ieşire.
 
Oameni buni, poate mă înşel, dar mie-mi vine greu a crede o astfel de măsură în ditamai parcul destinat copiilor (teoretic), într-o zi caldă de vară. Acuma, pe bune, nu mai vorbim că la orele de vârf  „tiribombele" şi aparatele pentru copii se dovedesc o amăgire dulce-amăruie, neputând nicicum face faţă afluxului de cetăţeni mici-pitici care vor să se joace. Nu mai punem la socoteală că multe dintre tobogane s-au mai deteriorat ori alte jucării nu mai pot fi folosite în siguranţă.
 
Nu mai menţionăm (pentru a câta oară, oare?) faptul că cei cu vârste între 0-3 ani au doar două leagăne disponibile, pentru care se iscă adesea neînţelegeri (să spunem elegant) şi între cei mici, dar şi între părinţi. Chiar aşa, să fim urmăriţi cu fluieraşul până părăsim parcul? Dar ce suntem noi, vite ce trebuie strunite? Oi ce trebuie îndrumate în prostia noastră? Infractori pentru care e nevoie să sunăm goarna să nu ne apucăm să facem cine ştie ce? Înţeleg că există un program al parcului. Dar oare trebuie să fim absurzi şi să închidem vara parcul la ora 21.00. Până când s-or dezmetici şi cei în drept, să lăsăm paznicii să ne gonească din parc fluierând din toţi rărunchii.
 
Nu am nimic cu paznicii. Ei doar respectă un regulament stabilit de directorii din Primăria Constanţa. Da, de directorii din Primăria Constanţa, care, cel mai probabil, nu îşi înjosesc copiii prin Ţara Piticilor. Nu, ei îşi duc copiii prin diverse locuri de joacă private, nu care cumva să fie să fie fluieraţi precum infractorii, pentru a părăsi zona. Halal!
 
Domnilor din Primăria Constanţa, ne înjosiţi pe noi şi pe copiii noştri. Până când?