De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
10:38 23 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Editorial Concertul... nepriceperii noastre

ro

18 Mar, 2017 00:00 1819 Marime text
„De gustibus non est disputandum“, spune faimosul dicton latin. Iar când vine vorba de muzică, într-adevăr, gusturile nu se discută. Unora le place... jazz-ul, la fel cum alţii adoră rock-ul , iar alţii, muzica de petrecere. Pentru un plus de rafinament, unii adoră cum sună o vioară, alţii se lasă seduşi de violoncel, alţii iubesc pianul. Iar mulţi oameni iubesc muzica bună în general.
 
Totuşi, nu-mi explic decât printr-un termen - snobism - de ce unii - vreo 2.000! -, plătind bilete de 150, 200 şi 250 de lei, s-au îmbulzit să-l asculte pe pianistul francez Richard Clayderman, care, pe 9 martie, a concertat la Sala Sporturilor din Constanţa, iar a doua zi, la doar „o aruncătură de băţ“, la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“, nimeni nu s-a înghesuit să „asculte“ vioara pe care a cântat însuşi George Enescu, strunită de Gabriel Croitoru, solist al Concertului pentru vioară şi orchestră în Mi minor, op. 64, de Felix Mendelssohn Bartholdy. Să asculte acea vioară care a produs atât de multe emoţii, pe care publicul o poate vedea în fotografiile de epocă ce îl înfăţişează pe „prinţul viorii“.
 
Biletele au avut preţuri cuprinse între 15 şi 50 de lei, sume modice în raport cu concertul lui Clayderman, şi, chiar şi aşa, sala a fost pe jumătate goală, aproximativ 200 de melomani - mulţi dintre ei, iubitori de cultură fervenţi, prezenţi la mai toate evenimentele Teatrului „Oleg Danovski“ - răspunzând rarei invitaţii de a auzi vioara lui Enescu.
 
Această întâmplare tristă nu mă face decât să mă gândesc la una şi mai tristă, dar comparabilă cu cea de acum. Evoc momentul 1923, atunci când marele George Enescu a fost invitat, din nou, să cânte la Constanţa. Tot în sala Teatrului „Elpis“, cel mai vechi teatru din Dobrogea, acolo unde, în februarie 1916, acompaniat la pian de Theodor Fucs, smulsese ropote de aplauze, pe măsura talentului său. În 1923 nu avea să se mai întâmple aşa. Enescu acceptase să cânte din nou la Constanţa. Mare admirator al celebrului violonist, avocatul Titus Zaharia s-a ocupat de vânzarea biletelor. Misiunea asumată a fost îndeplinită cu succes, însă, în seara concertului, în sală s-au aflat 20 de persoane! Da, 20 de persoane. Ceilalţi plătitori de bilete se duseseră să vadă un spectacol de revistă susţinut de Teatrul „Cărăbuş“, al lui Constantin Tănăse. Aleseseră divertismentul în locul sublimului. Ce a simţit Enescu atunci, e greu de crezut. Se spune că ar fi jurat să nu mai calce niciodată la Constanţa. Dar s-a reîntors, în septembrie 1946, pentru a părăsi definitiv ţara, îmbarcându-se pe vaporul „Ardealul“ cu destinaţia New York. Avea să moară departe de meleagurile natale, la Paris, în anul 1955, printre străini, cu dor de casă, ca odinioară Ovidius, exilat la Tomis, printre barbari.
 
Privind în urmă, Enescu parcă a fost trădat a doua oară de tomitani, care s-au lăsat seduşi de un nume... exotic, mediatizat (nu de muzica de pian, să fim serioşi!), tratând cu nerecunoştinţă şi nepricepere numele celui mai mare muzician pe care România l-a dat lumii.

Ce ar mai fi de zis?! „De gustibus non est disputandum“!
 
Citeşte şi:

Ti-a placut articolul?

Comentarii