Coleg de camera cu Moartea

Intunericul noptii se lasase peste salonul de spital. Femeia tremura usor in pat, fiindu-i parca frica pana si de bataile propriei inimi. Se mai auzea cate un fosnet, care o speria si mai tare.

Firisoare de transpiratie rece ii curgeau pe sira spinarii. Ii era frig, insa nu se putea misca din cauza fricii. "Cum sa fac?", se gandea in timp ce incerca sa se incurajeze. "Voi trece si de noaptea asta. Trebuie sa fiu bine, trebuie sa rezist!". I se facuse sete, medicatia pe care asistenta i-o administrase cateva ore mai devreme, la lasarea serii, nu ii priise. Simtea cum membrele ii amortesc, cum capul ii vajaie, cum nu mai are aer. Statea cu fata la perete si singurul lucru pe care il putea face pentru a-si mai potoli teama era sa se roage incet, pentru a nu deranja trupul ce-i statea alaturi. "Tatal nostru Carele esti in ceruri, sfinteasca-se Numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta...", reusea sa baiguiasca. Pana o podidira lacrimile. Simtea ca nu mai rezista, ca presiunea este prea mare. Se imagina intr-un film de groaza, intr-un labirint fara scapare. Vedea, cu coada ochiului, o umbra care aluneca incet pe peretele alb. Nici nu mai stia daca este reala sau daca este doar o fantasma. Stia doar ca in patul de langa ea zacea un trup inert, fara suflare, rece... Cadavrul ii era, de cateva ore, vecin de camera si nici nu realiza daca insasi Moartea ii statea alaturi. Poate chiar venise sa o ia pe ea, poate umbra de pe perete era coasa... nici nu mai stia ce sa creada. Simtea ca innebuneste. Din fericire, cele scrise mai sus sunt doar produse ale imaginatiei mele. Insa, orice are un sambure de adevar, nu-i asa? "Mama a dormit in salon cu mortul", mi-am auzit spunand ieri o colega. Nu m-am putut abtine sa nu-mi imaginez intamplarea. Si a iesit ce ati citit mai sus. Cateva minute mai devreme, altcineva imi spusese ca o femeie in varsta, in suferinta, statuse alaturi de un cadavru timp de trei ore, pentru ca asistentele nu avusesera timp sa-l ia din salon. Deja m-am plictisit sa tot repet scrierile despre "asa-zisul sistem european de sanatate". Nu mai vreau sa simt lehamitea care pune stapanire pe mine atunci cand calc intr-un spital. Pot sa mai spun un singur lucru: nu este normal, doamnelor si domnilor cu halate albe. Nu este uman, d-apai normal. Puneti-va in locul personajului principal din povestea mea. Voi sunteti meniti sa alungati Moartea, nu sa o aduceti aproape de noi!

Scris de: {autor}Corina SAMOILA{/autor}